În Revista Cultura, Elena Simion publică o amplă cronică dedicată romanului Matuf, peruchierul, urmărind mai ales construcția celor șase povești, schimbarea continuă a vocilor și felul în care Bucureștiul fanariot ajunge, treptat, să comunice cu o lume post-AI.
Cronica, intitulată „Șase povești, cinci povestitori și o singură istorie în mișcare”, pornește de la misterul peruchierului apărut pe Lipscani, în timpul lui Nicolae Mavrogheni, și ajunge la întrebările despre inteligență artificială, memorie, identitate și civilizații postumane.
Citește cronica integrală în Revista Cultura
Pentru Elena Simion, una dintre principalele mize ale romanului este arhitectura vocilor. Matuf, peruchierul cuprinde șase povești și cinci povestitori – Nane, Ani, Zinca, Linor și Matuf, care revine ca narator în ultima parte –, însă vocile nu sunt așezate pur și simplu una lângă alta.
Fiecare povestitor apare mai întâi ca personaj în povestea altuia, pentru ca apoi să preia narațiunea. Odată cu schimbarea vocii se schimbă însă și realitatea.
Nane îl vede pe Matuf ca pe un posibil vrăjitor. Ani îl întâlnește pe Nane în Bucureștiul contemporan și încearcă să-l explice cu instrumentele lumii sale. Pentru Matuf, amândoi aparțin unei umanități biologice primitive. Zinca ajunge într-un timp în care lumile precedente s-au transformat deja în istorie, iar Linor modifică, la rândul ei, tot ceea ce cititorul credea că știe.
Niciunul dintre povestitori nu deține adevărul complet. Fiecare vede lumea din locul și timpul său.
Elena Simion formulează memorabil această particularitate: romanul nu distribuie aceeași voce în cinci personaje, ci construiește „cinci criterii ale realității”.
„Deși ne despărțea strada, îi vedeam ochii, înfipți în fereastră și pentru o clipă mi s-a părut că-mi zâmbește. Am lăsat perdeaua în grabă. Normal că mă văzuse, la cât mă holbasem. Am mai aruncat o privire, prin perdea, cu impresia că ochii negustorului de peruci continuau să-mi fixeze fereastra. Doamne, m-am gândit, nu cumva îmi auzea gândurile?"
—Matuf, peruchierul
Copii deghizați în personajele din: Matuf, peruchierul, Galați, Colegiul Național Costache Negri
Totul începe într-un București recognoscibil istoric. Se coc pâini și dovleci, trec sănii, negustorii își deschid prăvăliile, copiii merg la lecții, iar pe Lipscani apare un peruchier necunoscut, cu părul alb, împletit în codițe.
În lectura Elenei Simion, fantasticul se instalează tocmai prin firescul acestei lumi. Anomalia nu oprește viața. Se amestecă printre mirosuri și treburi zilnice.
Nane, primul povestitor, nu știe mai mult decât cititorul. Privește, presupune, se îndoiește. Misterul lui Matuf se naște din această perspectivă limitată.
Dar romanul nu rămâne multă vreme în interiorul unei povești despre un vrăjitor din Bucureștiul fanariot.
„Bucata mea părea poleită cu chihlimbar, iar a Rățoiului era aproape arsă, cum îi plăcea. Cât ne-am luat în primire dovleacul, am tras cu ochiul la Zinca. O vedeam vag, vorbea cu taică-său, undeva în adâncul tavernei, iar mie mi se părea că aruncă din când în când câte o privire spre mine. Și-a scos gulerul, semn că în ziua aia avea să rămână în bucătărie, și o clipă mi-au trecut prin minte degetele ei, incredibil de lungi, tăind ceapa."
—Matuf, peruchierul
Trecerea la povestea lui Ani schimbă brusc perspectiva.
Nane ajunge în Bucureștiul contemporan. Lumea care până atunci fusese realitatea deplină a romanului devine imposibilă, iar ceea ce pentru cititor reprezintă prezentul este, pentru el, o lume monstruoasă și de neînțeles.
Ani are telefon, folosește rețele sociale și vorbește în limbajul timpului ei. Pentru ea, Nane este anomalia.
Elena Simion vede în această întâlnire mai mult decât un simplu efect comic. Fiecare epocă se consideră modernă și tinde să creadă că deține forma cea mai evoluată a lumii. Privită însă din viitor, și tehnologia lui Ani va deveni arhaică.
De aici una dintre întrebările pe care cronica le desprinde din roman:
„Ceea ce numim progres reprezintă într-adevăr o superioritate sau doar incapacitatea unei epoci de a-și vedea caracterul provizoriu?"
Un film despre întâlnirea dintre Nane si Ani, făcut de elevii Colegiului C. Negri din Galați.
Când începe să povestească Matuf, convenția se schimbă din nou.
Peruchierul care părea atotputernic în ochii lui Nane se dovedește vulnerabil, sentimental, uneori stângaci și el însuși supus regulilor unei lumi.
„Aici intervine una dintre cele mai fertile răsturnări ale romanului."
—Elena Simion, Cultura
Părul lui alb este viu. Poate pătrunde în mintea oamenilor, iar acesta maînunt contribuie la construcția conflictului.
Deși romanul începuse pe o uliță din vremea lui Mavrogheni se transformă într-o ficțiune despre arhive, hibrizi, memorie și civilizații postumane.
„Maestrul Limes stătea în fața casei, plutind la oarecare distanță, atât cât să ne arate respectul pe care, eu chiar eram convins pe-atunci, că îl merit deplin.
Când am ajuns, mi-a zâmbit, probabil exact cum le zâmbise și celor sosiți mai înainte, apoi mi-a arătat din privire unde era locul meu. Nici nu era greu, mi-am văzut imediat numele, scris cu luminițe albastre, deasupra discului pe care maestrul îl pregătise special pentru mine. M-am așezat în mijloc și-am așteptat să vină și ceilalți, toți candidați ca și mine, la ciclul I."
—Matuf, peruchierul
Unul dintre punctele cele mai interesante ale cronicii este încercarea de a așeza construcția romanului lângă câteva formule importante ale prozei contemporane.
Comparațiile Elenei Simion nu privesc subiectele, ci arhitectura poveștii.
Modelul cel mai apropiat i se pare David Mitchell, mai ales prin Ghostwritten și Cloud Atlas.
În Ghostwritten, poveștile trec dintr-un spațiu și dintr-o conștiință în alta, iar personaje periferice creează legături între narațiuni. Cloud Atlas traversează, la rândul lui, epoci și genuri prin șase istorii legate între ele.
Elena Simion remarcă însă o diferență: la Mitchell mecanismul construcției se vede ca o rețea elaborată, în timp ce în Matuf schimbarea naratorului pare să se producă din interiorul poveștii. Personajul intră în raza de observație a unei voci și, în partea următoare, începe el însuși să vorbească. Mai mult, in Cultura.
O altă apropiere este făcută cu Jennifer Egan, în special cu A Visit from the Goon Squad și The Candy House.
Și Egan mută personaje din plan secund în centrul unei noi povești și schimbă radical registrul narativ în funcție de conștiința care vorbește.
Jennifer Egan – The Candy House
Diferența remarcată de cronicară este din nou importantă: în romanele lui Egan se formează o rețea socială și afectivă; în Matuf, vocile formează un lanț cauzal. Fiecare povestitor nu doar continuă istoria, ci schimbă și sensul celor întâmplate înainte.
Prin trecerea dintre epoci, Matuf poate aminti și de Sea of Tranquility, romanul lui Emily St. John Mandel, unde destine despărțite de secole sunt unite de o anomalie temporală.
Emily St. John Mandel – Sea of Tranquility
În Matuf, legătura dintre timpuri nu este însă o anomalie abstractă.
Este un loc.
În Cloud Cuckoo Land, Anthony Doerr urmărește cinci personaje din timpuri diferite, legate prin supraviețuirea și transmiterea unei cărți.
Anthony Doerr – Cloud Cuckoo Land
În romanul lui Doina Ruști, spune Elena Simion, timpurile nu sunt unite printr-un manuscris, ci prin o stradă locuită și refăcută la nesfârșit.
Lipscani (video)
„Valoarea cărții stă în primul rând în felul în care își transformă ideile în acțiune. Romanul nu așază în conflict omul și inteligența artificială și nu întrerupe aventura pentru a-și demonstra tezele. Întrebările despre libertate, memorie și identitate se nasc din destinele personajelor, din erorile lor și din trecerea poveștii de la o voce la alta. Complexitatea construcției stimulează plăcerea lecturii, iar spectaculosul lumilor traversate generează, cel puțin din perspectiva mea, emoția."
—Elena Simion, Cultura
În concluzia cronicii, Elena Simion vede una dintre particularitățile romanului în apropierea a două teritorii care rareori se întâlnesc în aceeași poveste: imaginarul fanariot, senzorial și concret, și ficțiunea post-AI.
Între ele se află aceeași stradă, aceeași nevoie de poveste și personaje care încearcă, fiecare în timpul său, să afle ce este real.
Șase povești construiesc astfel o singură istorie în mișcare.
Elena Simion
„Șase povești, cinci povestitori și o singură istorie în mișcare”
Revista Cultura, 24 septembrie 2026
Cronica integrală – Revista Cultura
Doina Ruști, Matuf, peruchierul
Humanitas Junior, 2026
Toate cronicile despre Matuf, peruchierul
