Începând din 2019 Doina Ruști a ținut un blog în Adevărul , unde a publicat aproape săptămânal, încât s-au adunat sute de texte: cele mai multe povestiri, uneori eseuri, confesiuni sau idei.
Dintre toate, cel mai mult îmi place seria fanariotă, de povestiri balcanice. Legătura scriitoarei cu balcanismul este recunoscută și acceptată, iar secolului fanariot i-a dedicat o trilogie.
Tase nu era chiar un astfel de lăutar. Trăia la o mânăstire izolată, undeva mai sus de Ștefăneștii de Ilfov, între Grădiștea și Fierbinți. Era rob, deci trăgea din greu. Dar, fiind artist, ținea mult la imagine.
Când cimpoierul a pășit pe porțile Bucureștiului era deja rutinat în așa măsură, că în urma lui se risipea disperare.
Văduva se încârdășise cu Ion Apostol. Reclamantul nu scrie c-ar avea o legătură de dragoste ori că își pierduse mințile sau alte chestii. Acest verb, astăzi cu iz vechi, foarte expresiv, de altfel, presupune relații oportuniste și la vedere. Prin urmare era de notorietate faptul că Băjeasca ieșea la plimbare însoțită de Ion ori că se închideau în casă cu zilele. Dar ăsta este doar un aspect al învinuirii. Partea cea mai rea abia acum vine.
Cuvântul* degremea-degremele, e un derivat vremelnic și oral, venit din dermeá/dirmeá, grimeá sau digrimeá - toate forme batjocorite bine ale turcescului dürmé, care desemna o basma triunghiulară sau pătrată, îndoită pe diagonală.*
Dar aici, în textul nostru, nu e vorba despre baticul banal, ci despre unul extrem de fin, ca o spumă, un fel de eșarfă de muselină sau de borangic, făcută special pentru a fi înfășurată în jurul unui fes mic. Se numea saric/sarâk și era o podoabă care arăta rangul social înalt.
Doctorul Carniol, pe care l-am făcut personaj în romanul Zavaidoc ân anul iubirii, a trăit puțin, dar intens. În anul 1923 avea cabinet pe Moșilor, într-o clădire nouă, construită prin anii 20, genul cu un etaj, un mic blockhouse, care era mai mult vilă, iar pentru cine e curios, mai există și astăzi una din seria aia, în intersecția Eminescu, aglutinată într-un bloc socialist, dar purtând încă la vedere amintirile vieții de-acum o sută de ani.
Fețe mohorâte, o mână roșie din cauza frigului notează ce-i dictează sergentul. Cadavrul e al unei fete, care are o vârstă incertă, de până în 20 de ani. Deși e îmbrăcată de casă, într-un capot roșu, poartă ghete de stradă.
Aș adăuga și câteva mistere, mituri vechi și superstiții, dintre care două îmi sunt foarte dragi. Apoi sunt mâncărurile, care își au mitologia lor, legată de Mâța Vinerii sau de Cartea bucatelor rele; dintre ele, trei stau pe primul loc în topul meu. Mai sunt și poveștile secolelor, care m-au stimulat să mă adun și să analizez faptele; dintre toate secolele aș alege doar două. Recent am început o serie intitulată „Balcanic, iute rău”, începută cu misteriosul Spân.
Fata cu umbrelă, aplecată puțin în față, avea ceva iritant, aducea o boare de vară, o ploicică de pietre, gata să ți se strecoare în pantofi. Avea și un zâmbet obraznic. Era provocatoare și și în mod evident nu avea legătură cu umbrelele din Șelari. Era decoltată, avea o bretea de la rochie căzută rău.
În luna februarie a anului 1741, Bucureștiul a fost cuprins de o molimă neobișnuită. Dorințele cele mai ascunse au ieșit la plimbare și femei, care până atunci ziceai că sunt gata de călugărie, au început să iasă noaptea din casă și să-și facă de cap.
Printre multele spirite ale lumii se află unul responsabil cu simpatia, și tocmai el, căzuse într-o zi prizonier
Nopți multe a visat la creierul de vițel, încât ajunsese să simtă și gustul mâncării. Era însă greu să treacă la fapte, pentru că în familia ei femeile n-aveau voie să se atingă de creier.
Prăjit puțin în felii elegante, apoi înăbușit în zeamă de aguridă și vin alb...
