Doina
Ruști

Romanian novelist Doina Ruști is known as one of the most distinctive voices in contemporary literature. She is prolific and widely translated, having written dozens of novels, including the Phanariot Manuscript, part of a trilogy, alongside various collections of short stories.

In* The Ghost in the Mill, she channels the experience of her upbringing, during the chaos of the end of communism, into a parable on a society formed by oppression and overbearing rules. Meanwhile, Lizoanca at the Age of 11* is the story of a child charged with atrocities actually committed by her accusers.

When Ruști was 11 years old, her father was murdered in circumstances that remain mysterious. She has written about that in a different book, the recently published Ferenike. She spoke to Al Majalla about blending magical realism with lived experience, depicting Romanian national identity and being most famous for writing about food. This is the conversation.

Plin de umor în unele secvențe, în altele tragic și feroce, uneori fantastic și luminos, ca o pictura de Chagall, ceea ce predomină în această poveste minunată Zogru este figura teribilei singurătăți în care se află spiritul uman lipsit de iubire.

Fantoma este catalizatorul narativ care face să se manifeste forțele secrete, în special cele de natură sexuală, fiind și comportamentul cel mai vizibil, singură credință, dizolvată și ea în  ultima parte a romanului.

Cartea Doinei Ruști etalează o gamă largă de aptitudini literare, care dau măsura rezistenței în istoria românească a secolului XX.

„Ferenike” se deschide ca promisiune a evadării din realul corosiv și, odată cu aromele tari ale acelei lumi uitate, în disipare, îl prinde pe lector și îl ține captiv în cețurile propriilor culpe pe care le rostogolește deopotrivă cu protagonista, până în miezul sufletului rămas neprotejat, crud, sincer și cumplit de contagios. (Adrian Lesenciuc, Cultura)

“Zogru” este o carte de aventuri, singulară, fiind în același timp și o revizuire a istoriei românești, printr-un imaginar legat de legendele populare, dar și o parabolă despre dragoste, moarte și putere - confruntări de-a lungul cărora simțul apartenenței la un teritoriu are o valoare majoră. (Leonardo Sanhueza, Las Últimas Noticias, Chile, 7 mai, 2018)

Un dialog despre literatură și viață

Ani de-a rândul, povestirea „Platanos“ s-a studiat la orele de limba română din clasa a VIII-a, iar textul a generat atât de mult interes în rândurile elevilor și profesorilor, încât aceștia i-au cerut prozatoarei să scrie un roman în continuarea povestirii sale.

De data aceasta, romanul lansat la finalul lunii septembrie la Editura Youngart, narează despre o lume distopică, în care fantezia și misterul se împletesc. Personajul titular este acum într-un rol neașteptat, iar Sisinel descoperă orașul de dincolo de râu și dezleagă misterul lumii vegetalilor.

Platanos, de asemenea un hibrid, dar mult mai citit, este dornic să le împărtășească și altora din cunoștințele lui și dispus să-i arate lui Sisinel ce înseamnă prietenia adevărată. Doar că celor din jur le este imposibil să nu se întrebe de unde a aflat Platanos atâtea lucruri.

– Personajele dvs. feminine sunt puternice, autonome, deseori neconvenționale. Ce credeți că poate aduce azi o scriitoare în plus în literatura română? Apropo de asta, credeți că este în continuare un spațiu dominat de vocile masculine?

– Cu siguranță ai observat că atunci când se vorbește despre mine se spune „una dintre cele mai puternice voci feminine”. E insultător, e degradant. Și deloc întâmplător. Acel cineva, constructor de imagine, care a ținut să facă precizarea că sunt femeie scriitoare și nimic mai mult, reprezintă încă literatura oficială, mediocră, pe care ori o lauzi, ori mori. Nu e un bărbat. Nu e o persoană, ci prejudecata care domină lumea. Dar când contează lucrul acesta? Când tu îl observi. Dacă ar fi contat, aș fi murit demult, în adolescență. Dar n-a contat, pentru că dacă eu sunt doar o voce feminină pentru autorul de branduri, el nu există deloc pentru mine. E doar cineva fără nume, fără operă. 

Citește întreaga știre: Scriitoarea Doina Ruști: „Literatura tradițională este baza educației, pe ea se construiește lumea nouă” \| Interviu

Melania Cincea: Cele două personaje din roman, Matilda și Carol, au existat în realitate în viața lui Zvaidoc?

Doina Ruști: Eram sigură că vei întreba asta! Dar chiar de când scriam romanul mi-am propus să păstrez discreția în legătură cu ele. Da, au existat amândouă, însă asupra legăturii cu Zavaidoc – no comment! Povestitoarea principală este Carol, ea organizează subiectul romanului, în care intervin ceilalți povestitori, Matilda și Zavaidoc. Dar cel mai mult sunt legată de Matilda. Vocea ei îmi este familiară, iar întâlnirea dintre noi două s-a produs tot astă vară, pe când căutam indicii despre locuința lui Zavaidoc, nu mă refer la proprietatea sa, ci la mansarda despre care am găsit referințe. Voiam să știu mai mult, nu pentru ca să introduc în roman, ci ca să mă impregnez de atmosferă, de amănuntele unei vieți. Prin urmare răsfoiam niște cereri ale unor studente care voiau să-și transfere bursa la altă facultate. Aici am dat de Matilda, cu scris zvelt, de filoloagă, dând amănunte despre transfer, punându-și printre altele adresa de la Paris, căci obținuse o bursă, motivând importanța transferului. Din loc în loc subliniase câte un cuvânt, iar în linia groasă, venită dintr-o peniță boantă, au început să crească și dramele ei, blocajul emoțional și toate celelalte, care m-au ajutat să fac din Matilda un personaj. Câteva zile am citit despre bursierii români, foarte numeroși, ca să înțeleg visele Matildei, dar cu mult mai mult am citit despre Fanny, personaj secundar, în realitate, Ștefania Mărăcineanu, savanta. Destinul ei m-a impresionat și mai mult, totuși a rămas personaj periferic, pomenit doar în treacăt, dar a cărei poveste am spus-o în întregime, deși pe scurt.

Toate personajele din confesiunea Matildei au rolul de a-l pune pe Zavaidoc în evidență, pentru că el este obiectivizat prin depozițiile naratoarelor, dar și prin reacțiile celorlalte personaje. A fost un joc de construcție a tipologiilor, care mi-a plăcut, mi-a dat satisfacție, a întărit legăturile mele emoționale cu Zavaidoc. Dar la fel de importante pentru mine sunt și celelalte personaje, mai ales cele episodice, multe întâlnite între paginile ziarului, cum este Jeana. Când i-am văzut fotografia în ziar, am știut că n-o să pot să scriu mai departe fără ea.

De data aceasta, romanul lansat la finalul lunii septembrie la Editura Youngart, narează despre o lume distopică, în care fantezia și misterul se împletesc. Personajul titular este acum într-un rol neașteptat, iar Sisinel descoperă orașul de dincolo de râu și dezleagă misterul lumii vegetalilor.

Adriana Irimescu: „Am cunoscut-o pe Ferenike. Pe un ger de crăpau pietrele, în Muzeul Literaturii Române, Doina Ruști mi-a prezentat-o. M-a cucerit, m-a dus în lumea ei, m-a purtat prin vise. Și visuri. Ciudat e că vorbea cu vocea Doinei, cea a copilăriei, adolescenței și tinereții. A fost minunat și împărtășesc cu voi toate astea pentru că mi-a dat voie să o filmez. După ce am cunoscut-o, am și citit-o!

Am citit Ferenike! Am citit Ferenike! Nu în grabă, deși paginile se cer răsfoite, ci cu pauze mici, guri de aer trase în intensitatea narațiunii.

Vă invit și pe voi să o cunoașteți, chiar dacă se numește Doina Ruști, Ferenike sau Patca”, ne-a mărturisit Adriana Irimescu, cea care a realizat acest reportaj portret pe care îl vom putea urmări la TVR Cultural.

Scriind Fantoma în moară, pentru a exorciza spectrul bântuitor al timpurilor comuniste, Doina Ruști marchează o ruptură interesantă cu tradiția literară românească. În ton cu tendințele internaționale, ea urmează modelul poveștilor cu fantome pentru a reactiva un trecut îngrozitor care nu va fi înăbușit sau trecut sub tăcere. Prin pătrunderea spectrului inexplicabil în viața unei comunități rurale, aflată sub stăpânire dictatorială, și prin imaginea dominantă a unei vechi mori, amenințătoare și atrăgătoare, Ruști reușește să creeze un roman gotic născut dintr-o istorie a fricii, secretelor, a trădării și a vinovăției. Făcând acest lucru, ea trece dincolo de realismul magic la care au recurs mulți scriitori în perioada comunistă târzie și în perioada post-comunistă timpurie, în încercarea de a scăpa de presiunea de nivelare a realismului socialist și de cenzura care a venit cu acesta. Deși utilizarea de teme și motive gotice reprezintă o abatere de la normele literare românești vechi și noi, care nu s-au acomodat niciodată cu adevărat la gen, negocierea trecutului colectiv cu instrumentele oferite de gotic s-a dovedit în cele din urmă de succes, aducând autorului o critică elogioasă, aclamare și recunoaștere internațională. Ruști valorifică interesul genului pentru traume și tulburări individuale, în autonomia spulberată a individului, în pierderea coerenței, a integralității și a fragmentării conștiinței, în relații eșuate, opresiune și anxietate sufocantș. Ea adaptează instrumentarul gotic, aparent nepotrivit, la realitățile sociale românești, înainte de decembrie 1989, profitând la maximum de potențialul descurajant, perturbator al genului, testat și retestat.”

Între cei mai importanți autori ai momentului care vor fi la Bookfest se numără: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieș, Doina Ruști, Radu Paraschivescu,

Scriitoarea Doina Ruști, autoare a trilogiei fanariote și a apreciată pentru romane de succes precum „Lizoanca”, „Paturi oculte”, „Omulețul roșu”, „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, „Depravatul din Gorgani: alte 52 de ciudățenii”, spune, într-un interviu acordat News.ro, că reperele la care trebuie să se raporteze românii sunt: „întoarcerea la individ, încrederea în alegerile personale, ignorarea instanțelor care nu mai pot fi reparate și aventura unei noi construcții”. „Alianțele de conjunctură, diluarea valorilor, dar mai ales „protecțiile” de tot felul au șubrezit demnitatea umană”, mai spune Doina Ruști, care subliniază că „moralitatea lipsește societății de azi”. Apreciază că România are „mulți oameni normali, morali, inteligenți, talentați, capabili de dragoste” și crede „că un singur om poate schimba sistemul, lumea, totul”.

La limita dintre sănătate și boală, dintre real și fantastic, dintre misticism și cotidian, această carte (Omulețul roșu) explorează, într-un stil proaspăt, o viziune distopică, amintindu-mi de The Circle de Dave Eggers, Panorama lui Tommaso Pincio și de Super Sad True Love Story de Shteyngart. 

„Romanian author Doina Ruști’s novel The Ghost in the Mill (2008) exploits the device of haunting to revisit her nation’s recent history, including the effects of the Chernobyl accident in Ukraine, in 1986”

Romanian author Doina Ruști’s novel The Ghost in the Mill (2008), writer Manuel Rivas, The Crpenten’s Pencil (1998) in wich the ghost of an artist executed by Falangist militia haunts a pencil (and its future user).

Romanul se distinge printr-un stil narativ singular, care detaliază prezentul și trecutul personajelor, aducând alături reminiscențele comunismului si o ficțiune de calitate.

Lizoanca este o cutremuratoare carte scrisă într-un stil rafinat si nuantat.

Culoarea sunetelor și fojgăiala cuvintelor par să fie două dintre specialitățile Doinei Ruști, al cărei *Manuscris fanariot*este răspunsul dens, plin de vervă și de inteligență, la mîlul greoi, opulent și pretențios pînă la urmă, din care se construiește, moale, proza balcaniștilor noștri, de la al doilea Caragiale la antemenționatul Barbu (Eugen), la Agopian etc. Romanul se desfășoară, polifonic, într-un București fanariot (cum altfel?), schițat cu precizie topografică și etnografică, în amănuntele vieții sale cotidiene. Nicăieri nu am întîlnit pînă acum o asemenea atenție pentru detaliul existenței zilnice, percepută nu în mod pitoresc, ci într-o ecuație de empatie socială. *Manuscrisul fanariot* e, printre altele, și o analiză a mecanismelor complicate după care funcționează această așezare aberantă care e Bucureștiul, aglomerare urbană cu retardări rurale, cusătură eclectică de rafinamente riguros protocolare și de izbucniri haotice ale unui material geologic, biologic și uman care nu poate fi supus urbanizării.

Doina Ruști e un artist conceptual, care ascunde abstrac­țiuni grele și speculații aride în carnea tare a unei povești de dragoste. Totul pornind de la cîteva vorbe vechi.

L’omino roso - un roman consistent, cu mister, și final neașteptat.

Doina Ruști, după părerea mea, e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.”

(La decernarea Premiului Ion Creangă)

Doina Ruști, cu o desfășurare gradată a poveștii, prelungește durerea și groaza până la limite nebănuite, aducând la suprafață cauzele. A reușit să scrie despre acea parte întunecată și chiar invizibilă a societății, punându-i sub semnul întrebării multe dintre elementele esențiale.

Doina Ruști are capacitatea rară de a surprinde ipocrizia indivizilor și a societății, violențele de tot felul sub cele mai inofensive forme, dar în același timp, sub lentoarea derulării epice, ele au o funcție constant erozivă. O scriitură picturală și cinematografică, dată și de utilizarea perfectă a comparației. (Turia, 115, 2015)

O poveste admirabil scrisă.

Doina Ruști, în Libertatea

Importantă scriitoare din România, despre asasinarea tatălui ei. „Încă mă chinui să scriu despre asta”
Citește întreaga știre: Importantă scriitoare din România, despre asasinarea tatălui ei. „Încă mă chinui să scriu despre asta”

Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și percutante.”

Lizoanca la 11 ani - o experiență narativă intensă, șocantă și insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică și forță interioară o putea oferi.

Lizoanca - "Un roman cu extraordinare calități literare…"

Doina Ruști convierte su novela en una furiosa causa general contra la depravación de los valores éticos que han de regir cualquer sociedad desarrollada. Mas alla de su enorme valor documental, esta novela releva las extraordinarias cualidades literarias. (Antonio J. Ubero, La Opinión, 3 01, 2015)

La gata del viernes*, *este un roman în registru fantastic despre bucătăria vrăjitorilor bucureșteni. Povestea pleacă de la o întâmplare reală: Caterina, o bucureșteancă bogată avea un bucătar de mare talent, desigur un rob, căci întâmplarea este plasată în plină epocă a sclaviei. S-a întâmplat însă ca principele Valahiei să fie gurmand… 

De aici începe romanul, dezvăluind dimensiunile oculte ale bucătăriei valahe, la anul 1798.

Lizoanca - un roman ca Ciuma lui Camus.

Chiar și cele mai mici detalii sunt veridice în acest roman

http://mno.hu/konyvesirodalom/ezek-voltak-2015-legjobb-konyvei-1321445

Acesta este stil! Este stil care nu are pereche la noi decât la doua persoane: Ștefan Agopian și Mircea Cărtărescu!

Doina Ruști este o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiție

Doina Ruști’s books also thrive on reminiscences in memory, more precisely from the words whose melodic sounds or stridencies determine the development of the story. She is another writer, but an author of literature, with interests avowed in the history of Bucharest in the 18th century. The archeology of the city’s symbols is pursued by recourse to the conventions of the form and style of literature, but beyond this, it is obvious that a series of documents from the historical archives are valued. The fiction registry allows the writer to have greater freedom in the act of re- writing the past. In the absence of sources, empty spaces are open to both the plausible and imagination tricks. The results show that, paradoxically, “literary fiction may be truer than the truth itself”, the simulated authenticity going to the confusion of reality with fiction.

First of all, these novels are provided with maps as pre-established framework for the fictional paths. Doina Rusti’s Bucharest is one of perception, not of certain knowledge, illusory and allusive at the same time. This does not mean that the scaffold is not made up of documentary material extracted from archive funds. On the contrary, we have a lot of places, people, conflicts, intrigues and descriptions that we can identify in the content of the existent 18th century manuscripts, because the purpose of the writer is to simulate the authentic historical appearance. The process is of intertextual nature, by the intermingling of ancient sources.

Going further, what is taken into account are the parameters that generate the fictional mechanism. In the Prologue of Manuscrisul fanariot (The Phanariot Manuscript), a narrative voice from the background tells the story of sultan Selim who discovers one day the score of a song about a terrestrial paradise, a city where there is no sadness, only happiness and joy: Bucharest. Spread all over the city of Istanbul, the rumor draws particular attention to the Greek community in the Fanar district, as an invitation to get easily the natural impossibility to own the reign, or important political and military functions. The young Vlach Ioanis Milikopu, son of a fisherman, the main character of the novel, comes to Bucharest conquered by the welfare stories in circulation, to follow his adventure of life. As the narrator describes, “a word is a small worm, meant to multiply beyond measure. It goes into the labyrinth of your ear with a map in the pocket, and makes no stop, no alliance [...]”. This kind of fake news transmitted by voice, on the basis of unverified stories, puts Ioanis in touch with a reality where he loses the identity becoming Leun, the French servant of the consul of Rusia in the Wallachian capital.

Doina Ruști a obținut tripla, un fel de Mare Șlem al circuitului literar, luînd premiul Academiei Române pentru romanul Lizoanca (2009) după ce primise premiile ASB pentru Zogru (2006) și al USR pentru Fantoma din moară (2008).

Foarte puțini scriitori în viață au obținut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă doar o singură dată) și niciunul într-un interval atît de scurt ca Doina Ruști.

"Romanul, cu titlul original Lizoanca la 11 ani, a primit Premiul Academiei Române(2009) și se află în curs de ecranizare. Tradus în germană (Horlemann Verlag, Berlin, 2013), a intrat în bibliotecile publice, fiind considerat o "cutremuratoare carte despre violenta impotriva copiilor", scrisă "într-un stil rafinat si nuantat" (Martina Freier). De asemenea, în Italia, Libero o compară cu Ciuma lui Camus.

Într-un sat de lângă București, în timpurile noastre, se declanșează o adevărată isterie când oamenii află că Lizoanca (11 ani) are sifilis. Descoperindu-se și alte cazuri, fetița este acuzată că a îmbolnăvit tot satul. Treptat, presa, autoritățile, părinții și oamenii de rând cer pedepsirea Lizoancei, devenită inamicul public nr. 1. Ursuză și independentă, cu o voce de brotac bătrân, Lizoanca își impune personalitatea, ținând piept oamenilor maturi.

Povestea ei se leagă treptat de alte întâmplări, secrete mai mari sau mai mici ale comunității. Un inel antic, descoperit prin 1940, episoadele amoroase ale unei veri din anii 70, niște desene animate rusești, răutatea gratuită a unui adolescent, ca și alte fapte întâmplate la finele anilor 80 - duc toate spre un singur om: moș Petrache. Aproape că nu există personaj care să nu fi avut măcar un episod cu acest bărbat. Iar toate aceste întâmplări de demult au legătură foarte strânsă cu povestea Lizoancei." (Il Giornale Letterario, 18 12 2013)

Scrisa de o prozatoare puternica si originala, rara avis in literatura romana postdecembrista, Fantoma din moara nu este doar o aparitie de varf a acestui an editorial, ci si una dintre cele mai convingatoare si expresive fictiuni despre comunismul autohton publicate in ultimul deceniu.

"Manuscrisul fanariot este o carte fastuoasă, de o senzualitate molipsitoare. Este un poem închinat Bucureștiului fanariot.

Din perspectiva tehnicii narative, romanul [Mămica la două albăstrele] este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentație în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică și contextuală.

Patru bărbați plus Aurelius mi se pare și cel mai interesant. Fantasticul apariției și evoluției lui Cal se completează prin fundalul de regim burlesc al unei vieți culturale în care unii pretind că scriu și alții se fac că citesc.

Doina Ruști știe să creeze atmosferă, mișcându-se cu îndemânare englezească între preciziea detaliului, umor poetic și un touch de horror.

Doina Ruști rămâne aceeași prozatore de forță antrenantă, de o înșelătoare volubilitate capabilă să scoată efecte ambigui din cea mai ternă banalitate.

Doina Ruști compune o carte cu texte frumoase și subtile, solfegiind cu dexteritate pe clapele fantasticului.

Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București are ""  o culoare locală, balcanic-fanariotă ce se mulează perfect caracterului magic, ezoteric și halucinant al povestirilor Doinei Ruști.

"În ceea ce privește valoarea literară a romanului, cred că este unul dintre cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligența narativă, fluiditatea acțiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanța personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod (scurt și direct atacat, fără introduceri, uneori cu abia schițate reflecții auctoriale) și felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg sunt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca și viitoarele sale romane, după Fantoma din moară și Lizoanca să devină evenimente literare importante.

Mâța Vinerii, a Doinei Ruști, are toate datele unei povești captivante : foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mîna sigură a unui povestitor care știe cum să te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmărește multă vreme după ce ai închis cartea și, nu în ultimul rînd, un subtext ce te trimite spre tainele Lumii și ale Literaturii. Derulîndu-și întîmplările – la limita dintre magic și fantastic – în decorul unui București pitoresc din preajma anului 1800 (…), Mîța Vinerii trasează, ca prin vis, limitele unui univers ficțional în care se amestecă, în doze potrivite, ca în alambicul unui alchimist, substanțele înșelătoare ale realului și acelea, atît de pregnante, ale unei irealități (sau suprarealități), ce irump în plin cotidian. Negustori, vrăjitori, spiritiști, bucătari de la Curtea Domnească, îndrăgostiți, domnișoare cu ifose, ambasadori de pe diferite meleaguri, arnăuți, funcționari ai Înaltei Porți, domni maziliți și domni proaspăt înscăunați, uneltitori de tot felul, revoluționari, bonapartiști, scamatori și trimiși ai lui Sator populează spațiul carnavalesc al acestui roman fantast, cu subterane ce conduc pînă departe, spre lumi abia bănuite.

   De la debutul în proză în 2004 cu Omulețul roșu, cuvântul cel mai des întrebuințat în legătură cu romanele ei este vigoare.

   Unul dintre criticii Doinei Ruști a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanță ieșită din comun.

Lizoanca - un roman pe cât de rău, pe atât de bun

Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăți umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut și Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecția confuză a unor divinități difuze. Romanul Doinei Ruști este deci mai „romanesc“ decît o afirmă însăși autoarea.

Cartea (Lizoanca) e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv.

"Fantoma din moară este un roman fabulatoriu, pe linia autobiografismului, în care realismul magic și realismul cotidian se împletesc. [...]

În această moară, care este axis mundi, centrul, vatra și obsesia satului, în care personajul nostru nu știe dacă s-a întâlnit cu îngerul sau cu diavolul, în acest sat are loc un omor, ca la obârșia lumilor: un anume Max, un epileptic, este omorât din greșeală [...] și toată lumea este obligată să tacă, toată lumea are deci o complicitate la omor. Cu toții am fost complici la ceea ce ne-a zidit și ne-a pedepsit. Aceasta este parabola comunismului. Un roman care are pastă, vânjos și, repet, care face bună pereche cu parte ori cu părți din Orbitorul lui Cărtărescu.

Doina Ruști are vocație de constructor, capacitatea de a plăsmui o ficțiune cu miză și o imaginație debordantă.

   Fantoma din moară (Polirom, 2008) este, din punctul meu de vedere, cea mai bună scriere de ficțiune apărută anul trecut.

Personajele desenate de Doina Rusti sunt impecabil de adevarate: autoarea are darul mai rar de a privi in acelasi timp sintetic si contingent, incadrand detaliul in portret.

Scenele imaginate sint stringente, iar succesiunea lor in cascada copleseste. Unui astfel de talent i se potriveste bine tema comunismului, demonia istorica a celor 45 de ani nenorociti ai Romaniei in spatiul inchis al unui sat.

Cu al treilea său roman, pe cât de ambițios, pe atât de reușit, Doina Ruști intră în elita prozei noastre încă tinere.

Bianca Burța-Cernat

Dacă mi s-ar cere să recomand anumite personaje, pagini sau secvențe din această a doua parte a romanului Fantoma din moară, n-aș ști la ce să mă opresc mai întîi, pentru că aproape totul este, aici, remarcabil.

    Miezul romanului e, dintre cele trei parti,  partea a doua, Moara: numara ceva mai mult de 200 de pagini si este exceptional.     In aceasta secventa comprimata de spatiu-timp ies cel mai bine la iveala marile calitati ale autoarei; ele sunt constructia si capacitatea de a sugera textura unei umanitati.

   Mai degrabă decât modelul Marquez, romanul de față activează modelul unui Salman Rushdie din Rușinea.

Povestirea este scrisa la foc încins, cele doua planuri narative  se topesc intr-un melanj imaginativ strălucitor. Intr-adevăr, avem in fata un roman unitar, egal ca valoare, de la prima la ultima pagina.

   Înainte de a fi un roman al supranaturalului manifest, Fantoma din moară e cronica, remarcabil conturată, a unei comunități distruse în epoca "omului nou". Cu instinct de romancier veritabil, Doina Ruști se ferește să caracterizeze pozitiv ori negativ oamenii și faptele lor.

Cartea [ Fantoma din moară ] Doinei Ruști pune în locul subversivității politice o subversivitate estetică, aruncă peste bord falsele probleme etice ale personajelor din „romanul obsedantist“, ocolește abstractizările găunoase, disprețuiește emfaza.

Litera Mov este o aspirație a elitei visătorilor, acei oameni cu ochi interiori, numiți creatorii de ficțiune. Indiferent cu ce mijloace fac lumea, aceștia au în minte o literă, luminată de lampioanele mov ale dorințelor. Doina Ruști vă invită în fiecare joi seara, în intimitatea Literei Mov, alături de scriitori, actori, regizori, artiști ai vizualului, respectiv – creatori de ficțiune.

   Prima impresie: Fantoma din moară e chiar roman, spre deosebire de alte „romane" inghitite in ultimii ani; gasim aici personaje articulate, intriga, descrieri neinventate, realism crud, limbaj deloc fortat. Totul curge alert, ca viata deloc idilica a satului comunizat.

  Eu am citit intregul roman cu dintii involuntar inclestati si cu pumnii strinsi. Cred ca este aproape imposibil pentru orice om, oricit de sceptic in ce priveste regimul dinainte de 1989, sa nu ramina revoltat si incrincenat rememorind fapte despre care stim cu totii ca au fost adevarate.

Acum opt ani, ați lansat Lizoanca, la 11 ani, așezată de Magyar Nemzet în topul celor mai bune 10 cărți apărute în Ungaria anul trecut,  fiind și cea mai tradusă carte a dumneavoastră.  Care este povestea succesului ei?

Există cărți norocoase, care-și fac loc ca niște anghile ieșite la plimbare, ajungînd la acel cititor îndrăgostit de literatură, într-atîta încît, fără s-o știe, desenează harta acelei cărți. Lizoanca a avut noroc de cititori. Nu este vorba doar despre mesaj. Romanul povesteș­te decăderea lumii noastre, însă am observat că exegeții mei sînt preocupați de stil și de veridicitatea scrisului. Romanul a fost tradus în mai multe limbi. Urmează versiunea engleză. De fiecare dată, la fiecare traducere, s-au spus cam aceleași lucruri despre carte ca și la noi: forță, veridicitate, literatură. Abia după aceea vine subiectul. Odată am citit din Lizoanca într-un teatru din Leipzig, avîn­du-l traducător pe Jan Cor­nelius, iar cineva din sală mi-a cerut să citesc un portret al unui personaj secundar, pomenit doar în acel pasaj. Cred că o poveste reu­șită trebuie să-ți dea mai mult decît un diegesis. Apoi este important și contextul receptării. Coti­dia­nul Il Li­bero a com­pa­rat‑o cu Ciu­ma lui Camus. Magyar Nem­zet a așezat-o ca valoare alături de Houel­lebecq, Bartis Attila, Dragomán György. A mai fost comparată cu Agota Kristof (în Germania).

Fantoma din moară poate fi considerat un roman total despre comunism. Având forța epică necesară, abilitatea de a crea personaje tridimensionale, cu precizia descriptivă care reface atmosfera „întunecatului deceniu” în fiecare detaliu, romanul reușește să resusciteze reprezentarea de gradul întâi a comunismului (ca regim totalitar coșmaresc, care nu lasă loc râsului sau uitării), combinând-o cu nuanțele inedite ale reprezentării de gradul doi (istoriile alternative, secundare în confruntarea cu teroarea principalului).

"Doina Ruști creează o fantomă „colectivă”, conștientă că toate „personajele” acestei lumi au asistat pasiv la o crimă, obișnuindu-se cu vina și minimalizându-i dimensiunile.

Odată cu "Zogru", după cum s-a spus, Doina Ruști a creat nu doar un personaj, ci și un întreg univers epic complex, zugrăvit în culori schimbătoare, ludic sau tragic în funcție de epocă, și, mai cu seamă, de protagoniști. Această lume exprimă bucuria auctorială – dar și "lectorială" – a invenției pure și un gust al aventurii care antrenează cititorul, invitându-l să abordeze, prin ochii, uneori nevinovați, uneori malițioși ai lui Zogru, sub îndrumarea unui povestitor discret, scenarii și psihologii care se derulează ca ferestrele unei hipertext.

„Zogru este un nemuritor, un “om care nu știe să moară”,care parcurge fluxul istoriei, intră în trupul oamenilor, conferă pasiuni transmise prin intermediul unui fir comun între individualitățile în care stă. În acest mit se deschide spațiul îngust al istoriei. Accede la acea temporalitate a fantasticului care, în fond, nu este altceva decât o revenire la uman a unui demon, a unei legături nefericite cu pământul.

Tema vampirului și reabilitarea lui atrage scriitorii din zilele noastre mai ales în linie erudită și cu intenția de a oferi o nouă teorie privind cazul istoric (în spiritul de romanele lui Umberto Eco). Iar Doina Ruști are exact profilul acestui scriitor erudit.

   "Zogru" rămâne unul dintre cele mai valoroase și mai insolite romane din câte s-au publicat în ultimul deceniu. 

   Structural, atât "Omulețul roșu" (Ed. Vremea, 2004), cel dintâi roman al Doinei Ruști, cât și recentul "Zogru" (Ed. Polirom 2006) dau dovada însușirii tiparelor de construcție a textelor în regim world-wide-web. Această noutate de format reconfigurează, de fapt, soluții narative îndeajuns de rodate în tradiția literaturii universale. În primul caz, clasicizatul schimb de misive între personajele romanului epistolar se convertește în destăinuiri pe chat, întreținute și comentate într-o comunitate de nikname-uri.

În "Zogru", unde specia narativă luată în considerare este cea a romanului picaresc, modalitate de prezentare epică devine mai subtilă, mai detașată, de explicită tehnicitate stilistică, într-un act salutar de recuperare a seducțiilor uitate ale povestitorului.

   Puțini prozatori de azi ar putea relata cu atâta siguranță o întâmplare imaginară.

   Acest Zogru este o făptură vecină cu silfii, cu elfii, cu spiridușii, cu kobolzii , dacă vreți îl înrudim cu romanul gotic, dacă vreți îl înrudim cu romanul fantastic, cu ce înseamnă demonul în romanul rus, dacă vreți îl legăm de romanul picaresc.

Zogru este un roman scris de un om îndrăgostit de lume, care știe să-i etaleze acesteia frumusețile. Una dintre cele mai persistente impresii după lectura cărții este ceva din vitalismul și prospețimea Visului unei nopți de vară.

   Ambele procedee sînt reușite, așa cum reușită e povestea în întregime, care prinde cititorul în chingile ei narative și-l ține acolo pînă la sfîrșit. Dar cred că cel mai bine îi ies Doinei Ruști scenele de epocă medievală, scene tratate însă dintr-o curajoasă perspectivă contemporană, cu un lexic amestecat - arhaisme, dar și comparații cu George Clooney, de pildă - și permanent pigmentate cu un fel de sentimentalism atașant, cald, cu o înțelegere melancolică a relațiilor umane...

Procedeul coborarii miraculosului in cotidian aminteste, prin efectele sale umoristice, in primul rand de Bulgakov.

   Prozatoarea dovedește erudiție, un simț al povestirii care lipsește autorilor contemporani și, mai presus de toate, un stil care îi poartă amprenta inconfundabilă.

   Zogru: poveste faina, scriitura alerta, imaginatie bogata. Unul dintre romanele adevarate, cu poveste, din literatura romana contemporana.

   Este o scriitura voluptoasa, plina de farmec, construita cu multa acuratete. Ar putea fi apropiata de proza fantastica a lui Vasile Voiculescu.

   Doina Ruști a creat un personaj delectabil, pe care îl exploatează de-a lungul întregului roman. Zogru este un insider la propriu, dar și la figurat. E instrumentalizat pentru a se "accesa" diferitele momente și contexte istorice și a se recupera specificul lor, limbajele vechi, parfumul arhaic.

   Fabulosul, miraculosul, supranaturalul interferează cu istoria mică, la firul ierbii, inclusiv în regimul diurn. La un Pitic atoateștiutor, un Ciung amenințător și un Om Negru ceva mai liniștit, să adăugăm fantomele, glolele și morgonii "cenușii, mototoliți și pânditori" care se deplasează fulgerător prin aer și stau ciorchine în jurul muritorilor.

Un roman consistent și palpitant.

Doina Ruști nu spune, ca Cioran, că poporul său suferă de înfrângere endemică. Nu afirmă nici că poporul său suferă de ulcer incurabil și nu găsește în suferințele lui „o drama fără rost”, de care nu se interesează nimeni. Doina Ruști povestește soarta unui popor care a suferit, la fel ca și al nostru, la fel ca multe alte popoare în lume. De asemenea, ea povestește despre dragostea oamenilor și iluziile lor, despre josnicia și speranțele lor, despre credințele lor, despre ceea ce este statornic în inima omului și despre metamorfozele eticii omenești. Pentru Doina Ruști toate acestea au importanță, deoarece omul este văzut ca o sumă a circumstanțelor existențiale, fie ele impuse ori arbitrare.

Plăcerea metamorfozei nu îl prinde în mreje doar pe duh, ci și cititorul trăiește voluptatea de a fi transportat prin epoci și minți diferite.

Nu e thriller, nu e politista, nu e de aventuri, nu e fantasy, nu e horror. Dar are din toate cite ceva. Cartea Doinei Rusti este un cocteil (cu tarie, aroma, stil) care multumeste – sau ar trebui s-o faca – pe toata lumea.

Omulețul roșu, Ed Vremea, 2004

   "Omuletul rosu este un roman fermecator, conceput ingenios. Are mult adevar expus intr-o forma plina de umor. Are personaje memorabile, intre care misteriosul "omulet rosu". Este incarcat de un realism atroce, expunind o viziune cit se poate de veridica asupra realitatii strict contemporane, dar evadeaza in fantastic la fel de firesc precum se ridica la cer, pe cind intindea  rufe la uscat, vestita Remedios a lui Marquez.

Omulețul roșu - o carte cu adevărat seducătoare.

   Romanul de debut al Doinei Ruști, intenționat ca "roman pasiv", impresionează mai ales ca roman "brut". Încă din primele paragrafe spiritul de observație covârșește epicul și personajul principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar.

   Inteligența, inclusiv sub forma inteligenței artistice, i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei și, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman [Omulețul roșu] pe care-l citești cu plăcerea lecturii unui roman polițist, însă cu miză estetică reală. Ce-și poate dori mai mult un autor? Dar un cititor?

"Omulețul roșu" îi apare Laurei ca o frumoasă iluzie salvatoare ("am zis că trebuie să fii îngerul meu"), luând ulterior formă umană "fără aripi, cu trăsături regulate și fascinante de bărbat tânăr și ironic" și însoțind-o permanent pe eroină în căutarea disperată a iubirii. "Domnule doctor, am 43 de ani și m-am îndrăgostit de un bărbat tânăr, mai tânăr cu zece ani decât mine...","Am convingerea, chiar și în pofida tuturor diagnosticelor savante, că mintea mea este întreagă și că un om normal se poate îndrăgosti de cineva pe care nu l-a  văzut niciodată.

Laura devine o Alice pendulând între o virtuală și iluzorie Țară a minunilor (alazar), plină de capcane semantice ("Trebuie să ajungeți la Vila Rosa"), și un dâmbovițean Bâlci al deșertăciunilor tranziției, ostil și amoral. Tocmai împletirea filonului fantastic (apariția omulețului roșu, vederea semnelor și descifrarea sensului lor ascuns) cu elemente ale cotidianului imund, zugrăvit cu accente ce glisează între ironie și sarcasm, dau savoare acestei scrieri despre condiția intelectualului în vremuri de tranziție.

Puțin lipsește acestui roman [Omulețul roșu] pentru a se înscrie în seria docu-fiction-ului. Dar farmecul cărții provine tocmai din ceea ce lipsește: plăcerea de a plăsmui lumi imaginare, adică realități pe care le puteți atinge cu mâna. Cine e omulețul roșu? Ei bine, ați putea fi chiar dumneavoastră!

This is a book that I would recommend to those who enjoy literary fiction that does not keep rigidly to a timeline and who could cope with the magical realism aspects of the narrative. Whilst this may not be a novel for everyone, I enjoyed it and am glad that I read it.

The translation here is extremely well-done, but it’s the story that shines with a beautiful use of language, a fascinating plot, and characters who are by turns terrible, silly, and enchanting people. Patca and Caterina are especially wonderful, although Cuviosu and Maxima piqued my curiosity as well.

Ruști creates a Bucharest that is enthralling and captivating as she blurs the lines between fantasy and historical fiction. With Patca as guide, the city’s whimsical warrens and mystical machinations provide fantastical fodder for its people. Sure, the curiously fluid timeline of The Book of Perilous Dishes can lead to misdirection and misunderstanding, but that might be the point. If nothing is ever as it seems, then you must respect every possible detail, no matter now fleeting. Cooking can be a lot like writing: it tells you about the environment you’re in through the details of a recipe or story, especially when you engage in the delicate art of stylistic fusion.

Ruști’s writing excels in her descriptions of food, surroundings, clothes, appearances, and more. It’s extremely tactile: you can sense the environment and actions, from feeling the swirls of cloth and tasting the dishes to following the action as it flows throughout the streets, markets, and homes of Bucharest. Ruști also imbues Patca with a precocious fusion of childlike wonder and world-weary mysticism. Our main character has been forced to mature a bit quickly, but she still retains an innocence about the machinations of the grownups in her world.

Doina Ruști își plasează roma- nele sub pecetea tainei, în zodia fantasticului. Este o tehnică narativă însușită de la o serie de autori de prestigiu precum Mircea Eliade sau Mateiu I. Caragiale și dusă mai departe, adaptată la cerințele citi- torului de azi. Nu trebuie să uităm că romanciera este autoarea unui dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade și a unui alt dicționar consacrat marilor simboluri din lite- ratura română. Asemenea lui Um- berto Eco, Doina Ruști se a- propie de operele de imaginație după o foarte bună pregătire teoretică. Și nu o face rău deloc. Trecerea la roman a fost antici- pată de o solidă cultură estetică, în care se resimte influența unor maeștri precum Mircea Eliade și Gilbert Durand, dar și a celebrului dicționar de simboluri coordonat de Chevalier și Gheerbrandt. Numeroasele trimiteri livrești ale romanelor dezvăluie numeroasele fațete ale formației intelectuale a autoarei.

După modelul lui Mateiu Caragiale, prozatoarea își plasează în- tâmplările într-un imaginat secol de aur, care este epoca fanariotă. Este vorba de o reîntoarcere la trecut, ce facilitează proiecția în imaginar. Prin Manuscrisul fanariot (2015), Mâța Vinerii (2017) și Homeric (2019), Doina Ruști realizează un interesant triptic balcanic. Sunt romane care pot fi citite și independent, dar care sunt legate de același topos al Bucureștiului de odinioară. Fascinația pentru epoca fanariotă cu imensa ei poftă de viață este explicată prin înrudirile cu atmosfera din casa părintească. Doina Ruști ascultă de chemarea strămoșilor ei aromâni și turci, predecesori care trăiau într-o lume plină de răsfățuri fanariote. Ea reconstituie o lume cu un parfum arhaic-oriental, ceea ce presupune o bogată documentare. În acest sens, o ajută și studiile sale clasice, formația de filolog. Efortul de a scotoci printre cuferele altor timpuri a fost înlesnit de un foarte bun cunoscător al literaturii române vechi, Dan Horia Mazilu.

Doina Ruști știe să capteze interesul cititorilor, proiectându-și întâmplările în fantastic și recurgând la suspansul specific romanului polițist.

Ruști, Doina. Bibliografie critică și studii despre opera Doinei Ruști. www.doinarusti.ro/despre.html#_biblio

, accesat în 2025.