Doina
Ruști

aici

Cadrul istoric al romanelor D.R. e doar unul generic, aproximativ, încât povestea face cu ușurință saltul într-un fel de timp anistoric, magic, în care prinde viață o lume de o autenticitate copleșitoare. more

Dumitru Mircea Buda

Modelul comparativ cel mai apropiat este Ghostwritten de David Mitchell, unde nouă narațiuni trec dintr-un spațiu și dintr-o conștiință în alta, iar personaje periferice și întâmplări aparent minore creează legăturile. În Cloud Atlas, același scriitor așază șase istorii una în interiorul alteia și traversează epoci și genuri diferite. Dar la Mitchell arhitectura este vizibil construită ca rețea ori mecanism simetric. La Doina Ruști, schimbarea vocilor pare produsă din interiorul poveștii: personajul intră în câmpul vizual al naratorului și îi preia, aproape organic, dreptul de a povesti.

O altă apropiere posibilă este Jennifer Egan, mai ales în A Visit from the Goon Squad și The Candy House. Egan deplasează personajele principale spre periferie și aduce în centru figuri care, într-un capitol anterior, păreau secundare. De asemenea, schimbă registrele și formele în funcție de conștiința personajului. La Egan, rezultatul este o rețea socială și afectivă; în Matuf, rezultatul este un lanț cauzal. Fiecare narator nu doar continuă povestea, ci modifică trecutul acesteia.

Prin călătoria între secole și prin felul în care destine îndepărtate converg spre o istorie comună, romanul poate aminti de Sea of Tranquility de Emily St. John Mandel sau de Cloud Cuckoo Land de Anthony Doerr. La Mandel, timpul este străbătut de o anomalie care pune sub semnul întrebării consistența realității. La Doerr, cinci personaje din epoci diferite sunt legate prin supraviețuirea unei cărți. În Matuf, obiectul care unește timpurile nu este un manuscris și nici o anomalie abstractă, ci o stradă locuită și refăcută la nesfârșit.

Construcția pe niveluri de realitate poate aduce în minte și filmul Inception al lui Christopher Nolan, mai ales prin felul în care fiecare plan modifică sensul celui precedent. Asemănarea privește însă arhitectura, nu subiectul: la Nolan coborârea are loc prin straturile visului, în timp ce la Doina Ruști deplasarea se produce între epoci, memorii și versiuni succesive ale aceleiași lumi.

Totuși, Doina Ruști se deosebește de aceste modele prin importanța acordată oralității. Vocile nu sunt diferențiate doar prin informațiile pe care le posedă, ci prin ritm, vocabular, comparații, umor și felul în care percep materia. Nane vede mâncare, haine și gesturi. Ani vede branduri, comportamente și coduri sociale. Dincolo de acestea, există un ritm al povestirii care îl ține pe cititor legat de firul epic.

Fiecare personaj are propria mișcare spontană, propriul mod de a decide ce este important. Doina Ruști nu distribuie aceeași voce în cinci corpuri, ci construiește cinci criterii ale realității.

Romanul formulează o idee puternică: revelația nu se naște numai din minți geniale, ci și din erori, din copii imperfecte și interpretări greșite. Viitorul postuman imaginat de Doina Ruști nu are un început pur. Creatorul său, venerat, se desacralizează treptat, iar materia mitului se dovedește a fi o biografie de familie deformată de timp. Civilizația oamenilor de lumină nu este opera unei inteligențe suverane, ci rezultatul colaborării involuntare dintre două memorii și nenumărate accidente. Până la urmă, orice zeu este o reconstrucție, iar creația, o copie care și⁠-⁠a uitat originalul.

Dar, dincolo de aceste idei, se află povestea, partea cea mai importantă în romanele Doinei Ruști. Nici aici nu se dezice de ea. Avem arhitectura romanului și cele cinci voci impecabil construite, care se completează într⁠-⁠un mod fericit, alert, fără paranteze ori pauze, mesajul compunându⁠-⁠se prin suprapunerea mărturiilor, asemenea straturilor succesive ale străzii Lipscani.

Totuși, miza finalului nu este tehnologică, ci morală. N⁠-⁠o să dau spoilere, dar finalul chiar este de neanticipat. În locul unui final eroic, romanul propune o emancipare discretă.

Matuf, peruchierul este mai mult decât un fantasy istoric pentru adolescenți. Este un roman crossover despre inteligența artificială, dar și despre memorie și miturile pe care viitorul le construiește din fragmentele prezentului. Dincolo de portaluri temporale, peruci magice și oameni de lumină se află o întrebare gravă: dacă am descoperi că lumea noastră a apărut dintr⁠-⁠o eroare, am încerca s⁠-⁠o corectăm sau am învăța să trăim în ea?

Roman despre transformare și călătorie în timp, Matuf, peruchierul se dovedește o proză plină de mister evanescent, aer de epocă și fior metafizic. Disparițiile sunt inexplicabile, memoria existențelor anterioare se pierde, Creatorul însuși este victima unor Pușlamale. Totul se întâmplă într-un ritm teribil de alert, și nimeni nu poate aprecia, cu adevărat, gravitatea consecințelor unor greșeli. Sentimentul de la final este totuși că binele învinge, chiar și pe căi ocolite și necunoscute străinilor de poveste.

Bibliografie generală: studii despre opera Doinei Ruști