În general, un cititor este un paznic incoruptibil, care nu-i lasă nici pe cei dinăuntru să iasă fără avizul său, dar nu le permite nici celor din afară să pătrundă fără legitimație. Un cititor este o autoritate peste care se trece greu. Dacă ideile dintr-o carte i se par minore, acolo vor muri, între coperțile cărții. Pe câtă vreme, dacă ele îl seduc, le scoate în lume și le plimbă printre semenii săi, ca pe niște trofee. Tot așa, cititorul apără teritoriul cărții și nu le permite escrocilor să se strecoare, pentru că un cititor este ca un îndrăgostit: aprig, luptător, perseverent, uneori fanatic. Aceasta este puterea cititorului de romane și a cititorului de almanahuri, a cititorului de bloguri și a cititorului de filozofie. Un cititor, fie că este la prima lui pagină ori trecut prin toate bibliotecile lumii, este la fel de credincios cuvântului scris, în numele căruia, adeseori, este dispus să ucidă ori să moară.
În mod normal, cititorul se manifestă în toate zonele vieții, mândru până la aroganță de puterea lui, gata să facă prozeliți ori numai să-și măsoare puterea cu puterea celorlalți. Iar marea lui satisfacție este să-i vadă îngenuncheați, învinși fără replică, nevoiți să-i recunoască forța, care stă în principii împachetate în cele mai alese ambalaje. Ca inițiat în lumea ideilor aurite, cititorul își are bijuteriile aranjate în cutii, în sipete, în sertare numai de el știute, pe care le scoate la momentele festive, spre uimirea cititorilor mai slabi decât el și spre uluirea totală a necititorilor.
De fapt asupra acestora din urmă își exercită cel mai bine puterile de magician. Ei îl privesc cu oarecare admirație, cu invidie, cu remușcarea de a fi ratat un domeniu pe care educația, așa minoră cum este ea astăzi, l-a așezat între necesități. Dar conflictul acesta nu merită urmărit chiar în orice sector al lumii. Există locuri și locuri în care cititorul, așa cum îl văd eu, îmbrăcat cu haine strălucitoare, se ridică victorios, în lumina reflectoarelor.
Unul dintre aceste plasamente este lumea literară, făcută din scriitori care sunt și ei la rândul lor cititori ori necititori. În această lume în care cuvântul scris și citit are valoarea florilor de vară, se vede adevărata putere a Cititorului de rasă. Aici, el vine îmbrăcat ca un prinț și toate capetele se pleacă jenate ori cu venerație în fața lui. Nicăieri în lume un cititor nu se bucură de mai mare atenție, ca în clubul mic al literaturii, pentru că aici, el este stăpânul verdictelor mari. Cum am spus, deschide ușa de stejar, păzită de doi gripsori de alamă, și din toate părțile îl luminează ochii tremurători ai scriitorimii. Cititorul face pași mici, își mișcă elegant brațele care par sculptate în catifeaua sacoului, uneori salută cu falsă timiditate, dar de cele mai multe ori dă drumul cuvintelor lungi și atât de gumate că ajung chiar și în fundul sălii, unde stă pitit cel mai complexat dintre necititori, cu fruntea lipită de degetele împietrite de atâta scris. Cititorul nu pierde timpul. El știe exact despre ce vorbește și nu permite nimănui să bată câmpii: el cunoaște paragraful, pagina și chiar sursele de la care au pornit frazele unei cărți. E greu de contrazis, greu de redus la tăcere. Nu pentru că ar fi cu totul imbatabil, ci pentru că nimeni, dar absolut nimeni, n-a citit cartea până la capăt. Iar el știe acest lucru. În plus, în clubul literelor zburătoare toată lumea crede în farmecul triumfător al cuvântului scris. Or, ca și în multe alte domenii ale lumii, nimic nu este mai vulnerabil ca sufletul care a cunoscut câtuși de puțin sensul moleșitor al respectului. Puterea Cititorului nostru nu vine doar din inteligență și nu este slujită doar de marea și inegalabila lui sensibilitate. Ea vine din complexul învechit al necititorului, care nu are curajul să-l contrazică pe Cititorul înveșmântat în haine de catifea. Nici măcar să-l privească fățiș nu poate, pentru că este ținut în frâu de corzile vinovăției sale. El simte exagerările Cititorului de rasă. În străfundul sufletului său îi respinge avântul tiranic. Dar nu îndrăznește să-l contrazică pentru că se simte vinovat de propria indiferență (trecută și viitoare) față de cuvântul parfumat, pe care poate l-a iubit cândva. Prin urmare, tezele Cititorului de catifea plutesc lent pe deasupra capetelor penitente, apoi sunt purtate de vânt și când ecoul lor se stinge, grupuri mici, mai puțin complexate, duc mai departe cuvintele Cititorului suprem, repetându-le întocmai, cu fidelitate de servitori onești și apărători ai vorbelor.
Uneori, ca să se asigure că nu-i este amenințată supremația, Cititorul mai schimbă câte ceva din textul citit, mai ales dacă este vorba despre romane. Ba chiar odată a mers până acolo încât să inventeze un personaj, dar cum nimeni nu citise romanul, cei mai zeloși, au și dus vestea mai departe, încât în seara aceea până și autorul textului a adormit încredințat că el este creatorul acelui personaj eteric, pe care numai Cititorul îl dibuise în vizuina lui de cerneală.
Și când și-a căpătat credința că nimeni nu-i mai stă în cale, Cititorului începe să-i slăbească pasiunea. El e lovit de impresia că nimic nu e nou sub soare și începe să răsfoiască volumele, lăsându-se dus de gânduri lumești, citind din ce în ce mai puțin. Însă locul lui rămâne neatins. El are autoritatea să dea în continuare verdicte, mai ales că nimeni nu-și dă seama că el a renunțat să mai citească. În virtutea faimei sale, trece mai departe, luminos, printre siluetele necititorilor, iar în cele din urmă intră în slujba unui vânzător de cărți pentru a cărui tarabă face un lobby temperat dar cu totul convingător, pentru că el este încă Cititorul ovaționat de tot clubul.
