George Motroc se pregătește pasional pentru orice interviul. Exact așa a făcut și acum, într-o zi bună de stat de vorbă. Și iată ce-a ieșit
George Motroc: Doamnă Doina Ruști, după toate urările aniversare, vă propun de ziua dvs, un altfel de interviu, de fapt o provocare pe care puțini scriitori o acceptă și anume, pornind de la cea mai nouă carte a dvs. - ,,Depravatul din Gorgani”, să dezvăluiți cum se scrie un volum de proză de succes, un exercițiu util atât pentru cititorii care vor să afle cum scrieți, dar, de ce nu, și pentru oricine vrea să vă calce pe urme și să scrie proză... Prima mirare, prima întrebare: Ce înseamnă pentru Doina Ruști actul de a scrie și de a intra într-o altă lume, a poveștilor de altădată?
Doina Ruști:
Dragă George, mulțumesc pentru introducerea frumoasă și pentru interes. Pentru mine scrisul propriu-zis e un mod de a mă despărți de poveste. Sunt multe lucruri în lume care mă impresionează persistent. Unele sunt trăite, altele văzute întâmplător, altele citite. Toate fac parte din viața mea și fiecare amănunt care mă mișcă se dezvoltă narativ, în mintea mea. Întâlnesc un om care se împiedică – imediat văd de unde și-a cumpărat pantofii, la ce se gândea, ce i se întâmplase înainte de asta și care vor fi urmările incidentului. Iar de aici începe povestea. Uneori dau de câte o persoană impozantă, așezată la o masă, în cafenea, și sunt izbită de felul în care își domină comesenii, iar de aici până la Ulise nu e decât un pas, îmi vin imediat în minte versurile homerice despre cum îl domină pe Agamemnon doar când sunt așezați, în picioare, Ulise neavând nicio autoritate etc. Iar de aici până la încordarea supraviețuitorului, la drumul spre casă sau la replica ucigașă nu mai e decât un prag, numit începutul narației. În principal aceasta este partea frumoasă a poveștii. Luni, multe luni, uneori și ani trăiesc în interiorul unei povești. Când mi se pare epuizată o scriu, mă despart de ea. La Lizoanca m-am gândit aproape un an și am scris-o în 2-3 luni.
G. M.: Prima întrebare din acest atelier de scriere creativă cred că trebuia să fie alta: Cum începe aventura realizării unui nou volum în general și a ,,Depravatului din Gorgani” în special? Aveți mai multe idei în minte, poate aveți și un carnet pe care notați teme sau schițați chiar un cuprins, ori le notați în telefon sau pe laptop etc.?
D. R.: Depravatul din Gorgani e o carte de povestiri, adunate sub umbrela celei care deschide volumul. În ultimii 4 ani am scris săptămânal câte o povestire, pentru blogul din Adevărul. A fost un exercițiu, dar și un mod distractiv de a trece prin temele care-mi umblau prin minte. Am preluat o parte dintre acestea în Depravat, dar am adăugat altele, scrise în replică la cele deja publicate ori în continuarea lor. După ce cu un an înainte publicasem volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, scris la cererea cititorilor mei fideli, am primit numeroase cereri de-a continua. Nu eram chiar convinsă, dar am regăsit o povestire mai veche, pe care până acum n-am inclus-o în niciun volum, dar care a fost publicată în SUA, în traducerea lui Andrew Davidson, anume Amantul. E vorba despre un călugăr ale cărui gânduri amoroase devin nocive, lăsând în urmă un șir de femei, conectate la dorințele lui. În jurul acestei povestiri am adunat celelalte texte, dar la final, mai mult în glumă, am vrut să-i dau o replică acestui călugăr și am scris povestirea Depravatul din Gorgani care deschide volumul. Mi-a plăcut să scriu povestea despre Eleni, am scris cu bucurie despre întâlnirea de la la Hanul lui Constantin Vodă, despre cei doi ucigași ori despre dispariția misterioasă a unei femei, dar cea mai plăcută experiență se leagă de povestirea Harta desfrânării, care povestește drumul unei ișlicărese și întâlnirile ei întâmplătoare cu niște bărbați foarte galanți. De la început, ideea acestei cărți a fost să cuprindă povestiri foarte scurte, povești în starea pură. Toate aceste trame pot fi dezvoltate în câte un roman și fiecare dintre ele ilustrează un model epic. Aceasta a fost ideea cărții - un joc.
G. M.: Cât de importantă este pentru dvs. etapa de documentare? Cum au stat lucrurile în ceea ce privește celelalte cărți versus ,,Depravatul...”?
DR: Nu există propriu-zis o documente. Pot însă povesti despre curiozitățile mele, atunci când trăiesc o emoție puternică. De pildă, pentru romanul Paturi oculte, n-am făcut nicio cercetare, ci povestea pornește de la mici fapte de viață care s-au dezvoltat de la sine. Tocmai de aceea am fost foarte fericită, privind cele 54 de filme făcute după roman de către elevii de liceu din țară și din București (pentru Boovie). Toți, fără excepție merg spre mesajul din mintea mea; pe când scriam romanul (pe vremea pandemiei), ne aflam cu toții într-o anumită stare de spirit, închiși în casă, dar conectați. E romanul schimbării la care ne gândim toți. În alte ocazii au existat curiozității, cum spuneam, dar n-am scris niciodată ceva atât de străin de mine încât să fie nevoie de documentare. De pildă, pentru Lizoanca la 11 ani, am mers la Podul Doamnei, un sat din comuna Clejani, Giurgiu, am stat câteva zile acolo, ca să intru în atmosferă. Am făcut un film documentar. În cazul romanelor „fanariote”, am avut multe documente, dar nu le-am studiat ca să scriu romanele, ci a fost invers, le-am studiat de plăcere, iar la un moment dat le-am transformat în ficțiune. Documentul din Manuscrisul fanariot, descoperit la BAR, a făcut obiectul unui articol științific, iar după un timp, fiecare amănunt de pe acea jumătate de pagină s-a dezvoltat narativ, mai întâi în mintea mea, apoi în roman. Cât privește Depravatul... multe dintre povestiri pornesc de la amănunte găsite prin diverse documente, numai pentru că acele amănunte ridicau întrebări. De pildă, într-o scrisoare de la finele secolului al 18-lea, am găsit cuvântul depravat, ca poreclă pe care cancelarul francez Henri Dubois o dăduse unui căpitan de la spătărie. Nu erau alte detalii, dar mi s-a părut interesant și am început să scriu povestea acelui depravat, interesată de faptul că descoperisem momentul în care cuvântul a intrat în limba română. Nu-mi fac note. Când ceva îmi stârnește un interes persistent, scriu o poveste. Când scriu un roman nu mă opresc pentru documentare, pentru că înainte de a scrie, un timp lung mă gândesc la toate amănuntele poveștii, la personaje la biografia lor posibilă etc. Iar asta durează uneori luni și ani.
G. M.: Cum scrieți? Aveți un ritual sau superstiții în ceea ce privește scrierea primei variante a unui text?
D. R.: Regula principală e să nu mă întrerup, deși n-o pot respecta mereu.
G. M.: Cât de mult durează scrierea unei povestiri marca Doina Ruști? Care dintre cele incluse în ,,Depravatul din Gorgani” s-a scris cel mai ușor, care s-a scris cel mai greu?
D. R.: De obicei, scriu luni seara și imediat trimit povestea la Adevărul, ca să apară marți. În general, povestirile nu-mi iau mult. Anastasia... am scris-o cel mai simplu, pentru că de mai mulți ani, de câte ori deschid Istoria Bucureșcilor a lui Gion, cum ajung la litografia care o înfățișează pe Anastasia, personaj real, doftoroaie din București, îmi place să-i completez biografia, încât povestea se alcătuise în timp. Cel mai greu am scris prima poveste, pentru că nu mă puteam hotărî dacă s-o scriu ca introducere la acest volum sau ca roman independent... De aceea și registrul epic e diferit de al celorlalte povestiri.
G. M.: …Și completarea, probabil întrebarea cea mai grea: Cum ați reușit să depășiți momentele de lipsă de inspirație sau, ca să citez o sintagmă care mi-a rămas în minte din cartea dvs., v-ați simțit asemenea călugărului Onisim, un om ,,părăsit de toate cuvintele”? Aveți o soluție magică și universal valabilă pentru astfel de momente de blocaj literar?
D. R.: Nu cred în blocaje și nici în inspirație. Scrisul e o plăcere: când am chef scriu, când nu – nu. Nu există o... „obligație contractuală”, nu tratez literatura ca pe un proiect economic. Nu am condică și nici „normă” de îndeplinit. Mi se pare absurd să vorbim despre așa ceva.
G. M.: Regretatul profesor și istoric literar Mircea Anghelescu ne recomanda cândva, pentru realizarea tezei de doctorat sau a unei cărți, să avem câțiva primi lectori competenți… Având în vedere experiența literară acumulată, dvs. ați mai folosit, pentru ,,Depravatul din Gorgani” sau poate pentru romanul ,,Paturi oculte”, o astfel de metodă ultimă de verificarea textului, înainte de tipărire?
D. R.: Uneori simt nevoia unui dialog pe marginea unei cărți proaspăt terminate. Dar de cele mai multe ori nu vrea nimeni să-și asume acest rol. De câteva ori am rugat niște profesori să arunce un ochi. Pentru ultimele trei volume eu am fost ultimul lector al manuscrisului.
G. M.: Au spus-o deja mai mulți critici contemporani importanți, o să o repet și eu acum: aveți o scriitură încântătoare, una care a devenit deja o marcă înregistrată…! Pentru a ajunge la acest rafinament stilistic unic, cât de importante au fost lecturile din perioada adolescenței și studenției, mă gândesc la acele excese de lectură de care vorbeați cândva - ,,n-am citit un roman, ci, la rând, un raft de bibliotecă”…
D. R.: Lectura e foarte importantă, dar și mai importantă e lectura organizată, care îți dă privirea de ansamblu. Pentru mine a contat mult că la 15 ani am intrat în studiul limbilor clasice, că am înțeles originile narației, că am citit literatură latină, că am citit Batrahomiomahia înainte de Aristofan, că am ajuns la Coroana lui Demostene în original, făcându-mi note despre Stephanos înainte de a-l citi pe Joyce. Baza retoricii e importantă pentru un narator. În paralel, aveam toate destrăbălările literare, în sensul că citeam ceea ce voiam, luam de multe ori cărți la întâmplare sau pe care le găseam numite în notele infrapaginale... Cam prin clasa a X-a am început să mă ordonez, aveam un fel de hartă a lecturilor importante, care conturau cronologia, nodurile de progres etc.
G. M.: În afară de Balzac, ați avut sau mai aveți și alte modele literare? Totuși, vine și un moment cînd un prozator trebuie să uite de toate aceste modele pentru a fi el însuși?
D. R.: Balzac a fost în vacanța dintre clasa a 7-a și a 8-a. Au urmat multe alte opere, iar dintre romancieri am avut o perioadă lungă în care nu m-am despărțit de Faulkner. La fel de importante au fost întâlnirile cu sud-americanii, cu literatura rusă, cu scriitorii nepromovați (gen Folco, Brussolo), cu proza actuală, de la Coetzee la Niccolò Ammaniti, Mihail Suskin sau la autorii de fantasy aflați en vogue, între care Suzanne Collins mi se pare foarte bună. Nu s-a pus niciodată problema unor modele, ci dimpotrivă, mereu mi-a fost teamă să nu semăn cu cineva. Nici cu părinții mei nu voiam să semăn, de exemplu, să fac lucrurile care le plăceau lor. Poate fi o vanitate pentru mulți, pentru mine a fost mereu o datorie, anume aceea de a nu pierde nicio clipă din viața asta scurtă. Ori a repeta viața, gesturile, plăcerile ori stilul cuiva înseamnă să ieși din aventură – adică din principiul meu de a trăi.
G. M.: ,,Depravatul din Gorgani” este și o încântare vizuală…! De ce acordați atâta atenție unor detalii destul de costisitoare precum elementelor grafice decorative și fotografiilor color din interiorul cărții?
D. R.: Este o carte-album, pentru că vine în continuarea blogului din Adevărul, unde în fiecare săptămână am grijă să ilustrez povestirea. Sunt imagini autentice din Epoca Fanariotă, unele necunoscute, aduse și ele în actualitate din sertarele istoriei. Or, convenția acestor povestiri este una de tip arheologic, de dezgropare a unor lucruri uitate, de scotocire prin arhive. E doar o convenție, învățată de la Borges.
G. M.: Am uitat să vă întreb despre alegerea titlului… Un titlu bun poate vinde mai ușor o carte sau e o mai mult o iluzie? Pe de altă parte, ce semnificație are numărul din subtitlul ,,alte 52 de ciudățenii”?
D. R.: Am spus mai sus, am vrut să glorific într-un fel intrarea cuvântului în limbă, la final de scol al 18-lea. Apoi, am vrut să duc cititorul spre romanul Homeric, a cărui acțiune se petrece în fabulosul cartier Gorgani, care se întindea cândva vizavi de Cișmigiu. Cât despre subtitlu – trimite la cartea anterioară Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, fiind în continuarea ei. Sunt adepta titlurilor cinstite. Nu-mi plac titlurile senzaționale, care promit mult, mai ales când cartea nu se ridică la nivelul titlurile. Mă fac să râd titlurile narative, din care nu înțelegi mare lucru, dar care prin faptul că aduc alături multe cuvinte îți sugerează că în cartea respectivă ar fi o poveste imposibil de povestit, ceva devastator și avangardist. Cred că titlul trebuie să fie scurt, ușor de reținut și onest în raport cu cititorul.
G. M.: Vă mai provoc la un ultim exercițiu de sinceritate… Să știți că am citit și recitit cu atâta plăcere acest incipit încât l-am învățat aproape: ,,Odată cu venirea lui în oraș s-au schimbat multe, mai ales destinul unor femei, pe care Eleni le privea cu invidie, siluete profilate pe zidurile orașului, al căror nas crescuse bine de tot și pe care le recunoșteai de la prima privire, femei zvelte, cu ochi largi și cu o anumită aroganță aninată în sprâncene, întotdeauna cu gura plină de vorbe, la care puțini se încumetau să răspundă, cuvinte care veneau din ținuturi misterioase, spuse distinct, încât ecoul lor rămânea pe străzi, ca să știi că pe acolo trecuse nu doar o femeie oarecare, ci una dintre cele alese, care petrecuse o noapte cu Depravatul…” Și aș mai tot cita, dar vreau să vă și întreb: Cît de greu se scrie un incipit de povestire precum acesta pe care, repet, l-am tot recitit de atâtea ori, cu egală și atâta plăcere?
DR. Întotdeauna se scrie cu laptopul pe genunchi, în fața ferestrei, fără ceas, fără telefon în preajmă.
G. M.: În final, după mii de mulțumiri pentru acest atelier literar unic despre cum se scrie un volum de povestiri de succes, oferit tututor celor care nu au avut șansa să vă fie studenți la Universitatea din București, sper să fiți de acord să continuăm acest dialog și anul viitor, în aceeași zi, despre cum se scrie un roman de succes marcă înregistrată Doina Ruști…
D. R.: Încercăm.
Pag. 19
https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_4e67e727e6e1404eb16c5172b502f762.pdf
