De 1 Decembrie, care ar fi reperele la care ar trebui să se raporteze românii, oamenii de rând, dar și clasa politică și intelectualii?
Cred că este nevoie de solidaritate la nivelul oamenilor de rând, mă refer la acei oameni ca mine, uluiți în fața oportunismului generalizat. Vedem zilnic indivizi care fură și imediat se justifică, susținând sus și tare că la momentul furtului purtau pălăria lui Tutankhamon, prin urmare, ei nu au nicio vină, ci Tutankhamon trebuie pedepsit. Așa e normal și corect. În realitate, acești purtători de pălărie au credința că nimic nu mai contează, prin „cenușa imperiilor” își pot permite orice, numai dobitocii mai pun botul la legi și regulamente. Unii chiar fac caz de conexiunile lor sus-puse, desenând cu ușurință harta legăturilor de sânge, de partid și de interese imediate. Asta din pură filotimie față de tine, ca să nu-ți mai pierzi timpul. Cunosc șefi de instituție care se laudă cu protecție din partea justiției. N-ai decât să mă dai în judecată, mi-a spus zile trecute un astfel de cocoțat, dar să știi că sunt rudă cu tipul care-i scrie e-mail-urile Președintelui. Există un astfel de tip, m-am mirat eu. Apoi am întrebat imediat ce putere poate să aibă un scrib. Oho, mi-a răspuns cocoțatul, cu toată infatuarea care se află acum în mințile voastre, păi el hotărăște viitorul! O virgulă dintr-un mesaj poate duce la pușcărie pe oricine, ca să nu mai vorbim despre circulare, numiri în posturi, categorii de scaune ș.a.m.d. Plus că el cunoaște toate legăturile importante, de la tipul care a cumpărat un mall, până la micii trepăduși care primesc o mânuță de bani, de exemplu, ca să-și scoată revista de poezele!
Ar fi multe de scris despre rotițele decăderii, iar istoria ne-a lăsat butada cu peștele și punctul său slab. Sunt vremuri derutante, respectul față de valorile umane e primejdios erodat etc. Însă e Ziua Națională, iar subiectul e legat de repere, de puncte de sprijin, de un mic motiv de mândrie. Iar într-un moment ca acesta, cred sincer că întoarcerea la evaluarea tribului este obligatorie. De aici aș începe.
Am apucat o istorie ca asta, prin urmare, întoarcerea către sine devine o condiție a supraviețuirii. Acesta ar fi primul reper la care cred că e bine să ne raportăm. În cine poți să ai încredere într-o lume făcută din pălării egiptene? Doar în tine. Dacă ai încredere în tine, ai încredere și în alegerile pe care le faci. Limitează-ți alegerile la cei care sunt ca și tine.
S-a căscat o prăpastie între oamenii dezamăgiți și ceilalți, unii dintre ei foști-oameni cândva. Dezamăgiții - aflați pe toate palierele sociale, intelectuali, uneori chiar politicieni (oricât pare de improbabil), oameni, e adevărat, din ce în ce mai tăcuți, mai plini de lehamite, - sunt cu mult mai puternici, mai numeroși decât micile ființe, reptile hrănite cu resturi, care fac gălăgie într-un birou plătit din banii naționali.
Acești oameni numeroși și dezamăgiți sunt singurele mele repere. Nu istoria terfelită, nu valorile spre care am strigat până la răgușire, ci oamenii acestui prezent.
Aud tot mai des în ultima vreme un sfat recomandat pentru orice fel de conflict: să ignori. Te-a înjurat cineva? Ignoră! Ți-a cerut careva un lucru pe care știi prea bine că n-o să-l faci? Nu te scuza, nu da explicații, ci ignoră. Inițial m-a scandalizat filozofia acestui ignoră și mergi mai departe, dar în momentul de față o pun pe lista reperelor. Chiar așa, cine sunt ființele astea care dețin vremelnic un sceptru, încât să merite atenția mea? Vreau să spun prin aceasta, că atunci când șandramaua e zob, trebuie să construim alta. E o pierdere de vreme să repari un lucru care nu merge. Ignoră-l și mergi mai departe. Fă altă casă.
Sintetizând, reperele în care cred astăzi nu sunt prea multe: întoarcerea la individ, încrederea în alegerile personale, ignorarea instanțelor care nu mai pot fi reparate și aventura unei noi construcții. Iar pentru aceasta din urmă, e nevoie de încă o treaptă, păstrată pentru final: organizează-te și fă-ți un plan, înainte de o nouă construcție.
Ce ne lipsește?
Integritatea morală. Spusă așa, pare doar o sintagmă umflată. De câteva decenii asistăm la concesiile care nasc coșmaruri. Aplauzele de conjunctură, cărțile cumpărate din obligație, lăudarea scriitorilor închipuiți, spectacolele de la care nu îndrăznești să pleci, micile clemențe, degenerate cu timpul în abateri de bravadă sau din interes, ca trecerea sub tăcere, forțarea legii, fără să crezi că toate aceste dereglări neglijabile vor duce spre generalizarea erorilor – toate acestea au distrus coloana verticală a societății. Lucruri pentru care în urmă cu 10 ani se mergea la pușcărie sunt astăzi considerate fapte legate. Dacă o persoană dovedea neglijență în administrarea banilor publici, era un lucru grav, adeseori taxat. Astăzi este foarte normal ca administratorul să împartă banii respectivi cu familia sa.
Clasa politică este vinovată în primul rând. Alianțele de conjunctură, diluarea valorilor, dar mai ales „protecțiile” de tot felul au șubrezit demnitatea umană. Se spune că un ministru ar fi fost foarte încântat de servitorul lui, un tip politicos, voluntar, gata să sară și-n foc. Așa că-l pune șef peste o instituție culturală. Căpătând patalama de intelectual, servitorul, evident mai întâi vrea să facă ordine în instituție și își dă toți angajații în judecată. Ministrul e extaziat de ingeniozitatea fostului servitor și trage sfori, își face obligații să-l recompenseze. Lucrurile merg mai departe, iar ministrul, nu mai știu dacă am apucat să vă spun că era ministrul Justiției, trăiește euforic fiecare întâlnire cu servitorul. Viața lui se rezumă la visele și plăcerile servitorului său, care între timp nu mai era servitor. Timpul trece, angajații sunt bătuți bine și aruncați pe Dâmbovița unul câte unul, ca să se facă dreptate. Dar timpul se duce, un ministru e orișicât un om trecător. Lucrurile se schimbă, angajații aruncați reușesc să se salveze cumva și-l trag la răspundere pe servitor, care-și aduce aminte că toată vina o poartă ministrul și care, nemaifiind ministru, acum poate fi judecat, măcar nițeluș jupuit. Cam aceasta ar fi și povestea decăderilor noastre morale.
Pe vremuri, în mult blamatul secol al 18-lea, un număr însemnat de boieri primeau „scutiri” de impozite. Respectiv, Venețiana Văcărescu primește o scrisoare de la vodă, prin care capătă dreptul să facă un bâlci pe moșia ei, Jilava, respectiv să închirieze spațiu pentru tarabe micilor producători, am zice azi, fără să plătească taxe. Evident, nici ea nu stă cu mâna în sân, ci pune umărul la suma de care are nevoie Alecu Moruzi, ca să-și cumpere de la Stambul încă un an de domnie. Asta era în urmă cu niște sute de ani. Vă imaginați cum merg azi lucrurile? Cu mult mai complex, cu mult mai costisitor.
Dintre toate valorile clasice, moralitatea lipsește societății de azi. Este adevărat: dacă încerci să rămâi moral sar pe tine toți paraziții. Dar nu uitați: dezamăgiții sunt mai mulți, mereu au fost.
Ce avem și nu prețuim?
Oamenii. Avem mulți oameni normali, morali, inteligenți, talentați. Capabili de dragoste. Oameni conștienți, care știu ce avem de făcut. Prețul cetățeanului român e însă mic. Umilit de funcționari, folosit de politicieni, plătit prost, obligat să plece prin lume după muncă și mai ales să-și uite idealurile, fără apărători și fără protecție din partea țării sale, românul este un om hăituit care-și pierde de timpuriu încrederea în autorități și chiar și-n semeni.
Unde ne vedeți peste 10 ani?
Dacă n-aș avea speranță, aș fi moartă. Cred în schimbare și în forța oamenilor de a se reinventa. Un scriitor romantic spunea că populațiile care nu au capacitatea de a fi o națiune, rămân gloate de indivizi și se transformă în praf luat de vânt. Aș continua spunând că întotdeauna individul care crede în forța sa umană are și capacitatea de a crea alianțe. Și mai cred că un singur om poate schimba sistemul, lumea, totul. Iar în momentul acesta eu îl aștept pe acest om, care va face ca românii de peste 10 ani să-și recapete respectul față de semenii lor.
Aveți o urare, un îndemn, pentru români de ziua lor?
Credeți în voi înșivă! Nimic nu vă poate atinge. Iar dacă sunteți singuri ori triști, amintiți-vă că un scriitor vă iubește.
