Doina
Ruști

Ca o inimă spartă

Nu l‑a atras zona, nu și‑a pus întrebări în legătură cu ochiul de pe acoperiș, cu palpitațiile pleoapei divine, ci l‑a fermecat altceva. Pe hornul casei, pe ușile crăpate, pe ferestre și prin crăpăturile nevăzute ale zidăriei, ieșea o aromă care‑l înnebunea. (2023-01-03)
Ca o inimă spartă - Doina Ruști

Între multele hârțoage ale veacului fanariot s-a păstrat și o hartă, nu ceva elaborat ori executat cu exactitate, ci mai mult un desen, o schiță a unui cartier bucureștean, cu străzi, cu diverse case, pe unele dintre ele fiind scris numele stăpânului, pe alocuri chiar cu siluete de oameni. Iar, între toate, mi-a atras atenția o pată. Arăta ca o inimă care bate puternic ori ca un balon spart. Un semn roșu, în marginea unei hărți. Oricum, se vedea clar că cineva își pusese acolo un semn.

Cum zona mi-era cunoscută, undeva peste Dâmbovița, nu departe de Gorgan și de faimoasa casă a chiramelelor, am început să fac săpături și sub praful strâns de-a lungul istoriei, sub straturile de cuvinte perverse, care schimbă sensul și destinația faptelor, ei bine, sub cocleala aranjată acolo de exegeții botoși, am găsit intact cartierul și Strada Morarilor, care începea peste Dâmbovița, de la pod, trecând șerpește pe lângă mori, printr-un maidan cu pruni amărâți și cu viță-de-vie, pe lângă o casă misterioasă, în moțul căreia clipea lin - un ochi.

Pe aici trecuse mai multe zile la rând Panaitache, scriitor ilustru, care pe la 1760 se remarcase compunând scrisori, care puteau să mute și munții din loc. Și ce nu scria! De la scrisori de mulțumire, la altele, prin care te făcea de rahat, încât nu-ți mai reveneai ani de zile, la scrisori de mărturisiri și de povestit păcate ascunse, până la neînsemnatele epistole de iubire, care pentru el erau și cele mai la îndemână, pentru că o adevărată scrisoare de dragoste e compusă de cineva care n-a iubit niciodată, am zice azi - o persoană neimplicată. Or, Panaitache nu cunoscuse iubirea, stătea la oarecare distanță de ea. Singurele lui bucurii erau scrisul, somnul de la amiază și cinele în deplină singurătate, mai precis într-o tăcere de fier.

Acest diac plin de cuvinte și de talent a dat peste casa despre care vorbeam.

Nu l-a atras zona, nu și-a pus întrebări în legătură cu ochiul de pe acoperiș, cu palpitațiile pleoapei divine, ci l-a fermecat altceva. Pe hornul casei, pe ușile crăpate, pe ferestre și prin crăpăturile nevăzute ale zidăriei, ieșea o aromă care-l înnebunea. Era un miros de plăcintă, de carne în care și-au dat sufletul haite multe de usturoi, dar era și un miros de grătar, de grăsimi aromate, de chiftele cu ierburi, de crustă proaspătă, peste care cineva picurase un strop de oțet, presărase un praf de ardei. Iar când mă refer la ardei, mă refer la cei cu pulpe cărnoase și răsuflări de oameni pasionali. Era acolo, în mâncarea din casă, un bob de năut pe care cineva îl ținuse cu forța în țuică, îl lăsase să zacă în sos. Și de-ar fi fost doar atât! Dar peste toate astea se ridica scorțișoara din mierea întinsă cu artă peste coastele ținute în cuptor, peste ciupercile chinuite în uleiuri și peste prunele îndopate cu miez de fistic și bucățele mărunte de carne, parfumate cu mentă și amenințate de-o frunză firavă de busuioc. Și mai venea la final și mirosul mărarului, obligat să se perpelească în carnea tocată, și-al vaniliei pe care smântâna parșivă o făcuse să-și piardă din importanță, să renunțe la egoismul care-a făcut-o celebră.

Pe scurt, din casa de pe Strada Morarilor ieșea mirosul de viață la care visează oricine, plus rafinamentul unei bucătării de elită.

Panaitache a rămas la oarecare distanță, trăgând în nări bunătățile casei, iar a doua zi, de unde avea întâlnire cu un client care voia o scrisoare cu citate din Biblie, s-a hotărât în ultima clipă s-o taie din nou la casa aromelor culinare.

De data aceasta, a rămas aproape un ceas, imaginându-și ce se gătea. Și ce nu ieșea pe fereastră! Brânzeturi frecate cu unt, pateuri rafinate cu ceapă, paste de ardei, gușă de curcan îndopată cu pere și cărneturi diverse, mezeluri care se văicăreau sub prese ori în cețuri de fum, în sfârșit, era acolo un amestec de miresme, un strigăt de ajutor.

Panaitache a continuat să vină și-n zilele următoare, când întrebările au început să se înmulțească: oare pentru cine se făcea atâta mâncare? Ce se petrecea zi de zi într-o casă, care, acum vedea, parcă nici nu arăta ca o casă de oameni. Nicio mișcare nu răzbătea dinăuntru, în afară de aceste chemări olfactive.

Și, în fine, în a cincea zi, Panaitache s-a întrebat cine era persoana care gătea?

La sfârșitul săptămânii, în care nu scrisese nimic, și-a făcut curaj și, potrivindu-și cealmaua, verificându-și mica agrafă din ea, pipăindu-și mărgelele și ținându-și o mână în buzunar, a bătut în ușa de la intrare și-a așteptat.

Peste Strada Morarilor se lăsase o umbră, cum se întâmplă adesea prin București, iar pleoapa de pe acoperiș a tresărit. Apoi s-a deschis ușa. În prag a apărut o siluetă de gheață, care i-a făcut semn că poate intra, iar Panaitache a înțeles că îl aștepta o întâlnire mirifică.

Totul era neobișnuit în acea casă, iar printre piedestale și ghirlande de flori, se zărea uneori câte o fustă, câte o mătase fâlfâită în mers, câte o perdea, pregătită să zboare.

În mijlocul unei camere luminate ca ziua, o femeie, care i se părea cunoscută, stătea pe un divan, așteptându-l.

Venise acolo ca să afle cine gătește și presupunea că femeia de pe divan era autoarea acelor arome. Dar care arome? Nimic din ceea ce simțise o săptămână întreagă nu mai era. În casa ciudată miroase a flori de salcâm.

Femeia a zâmbit cu îngăduință, cum fac zeițele, și nici măcar n-a avut nevoie să-ntrebe, pentru că deja răspunsul era pregătit: dacă ai intrat aici pentru mâncare, te anunț că în casa asta nu se gătește. Știu, ai simțit în nări mirosuri de carne, dar acestea n-au fost decât chemările burții, bucuriile tale. În realitate voiam să-ți comand o scrisoare.

Diacul a revenit într-o clipă scriitor cu clientul în față, a scos pana de la ureche, pregătit să noteze. Femeia distinsă, îmbrăcată în mătase de Malta, i-a cerut o scrisoare de dragoste, dându-i câteva mici detalii despre destinatar. S-au înțeles și asupra prețului, deloc neglijabil, bani pe care urma să-i primească la terminarea scrisorii.

Toată noaptea a scris, imaginându-și pe cine iubea femeia misterioasă și, pe măsură ce se așezau literele, îi veneau în minte și aromele care îl chemaseră în Strada Morarilor. Era o fascinație în toată povestea, care îl făcea să pună în scrisoarea aceasta mai mult entuziasm ca în altele.

Dar pe cât înainta cu epistola, pe atât creștea și nemulțumirea. Tocmai el care scrisese pentru prinți și prințese, ajunsese să se împotmolească, să-și găsească greu vorbele. În loc să scrie despre sărutări pătimașe, îi venea în minte friptura de porc, își amintea mirosul tocanei ori scorțișoara risipită pe străzi. Poate că-și pierduse talentul, poate că avea un… blocaj!

Când în fine terminase ceva, un prim draft, am putea spune, a alergat să ceară o opinie, dar mai mult ca s-o vadă din nou pe femeia misterioasă. Dar casa cu ochiul ei adormit dispăruse cu totul. Pe Strada Morarilor, printre mori și grădini, pe locul casei din care săptămâna trecută ieșea miros de mâncare, acum răsăriseră trei case, în care locuiau niște olari și un vânzător de papuci. A rupt scrisoarea, care oricum nu era la nivelul talentului său, și, transformată în petale de crin, a aruncat-o în Dâmbovița, privind-o cum dispare, dusă de valuri.

Panaitache s-a învârtit prin zonă, rememorând faptele. A desenat și-o hartă, pe care o pun aici, însemnând locul în care se înălțase casa cu ochi. Apoi au venit sărbătorile, lumea a mers mai departe, iar diacul s-a întors la comenzile lui.

Într-o zi, i-a bătut în poartă un curier, c-o scrisoare. Panaitache a deschis-o, fără mari așteptări, iar de la primele cuvinte a făcut ochii mari: era o scrisoare de dragoste, cea mai proastă scrisoare a lui, pe care o scrisese pentru femeia misterioasă. Pe măsură ce termina frazele, le vedea transformat în ceață, într-o pâclă în care păreau adunate mâncărurile pe care nu le văzuse vreodată. La final, când și ultima frază se făcuse de abur îmbibat cu migdale prăjite, și-a dat seama că ținea în mână o foaie velină și ea transformată după o clipă în aripioare de muscă.

Gândindu-se la podul de peste râu, la morile și la prunii din prund, la casa cu ochi și la femeia de pe divan, a avut în sfârșit înțelegerea la care sperase.

Mai întâi a făcut un castron de chiftele, așezate pe un pat de mărar și cu ele în brațe a alergat peste pod, printre mori, până în locul în care altădată fusese casa cu ochi. A depus chiftelele ca pe-o ofrandă și-a așteptat, cum altădată așteptase ca ușa să se deschidă. Și n-a durat mult.

În casă totul era neschimbat, iar printre voaluri și ghirlande de flori, zâmbea necunoscuta sau, mă rog, o versiune a ei. Pentru că, privind-o mai bine, își dădea seama că îi era și mai cunoscută ca data trecută.

S-a apropiat de divan, trecând prin minte întrebările multe pentru care venise, dar odată ajuns aproape de ea, a înmărmurit ca în fața oglinzii: femeia în mătăsuri de Malta, cu părul prins în rubine, îi zâmbea cu o ironie familiară. Își număra în joacă mărgelele, își cerceta buzunarul șalvarilor cu mâna cealtă. Din zulufi îi picurau steluțe de gheață, iar după ureche ținea o pană, exact ca el.

Femeia misterioasă, care-l chemase prin puterea mâncării, regina vaniliei și-a plăcintelor aromate, era chiar el. Sau mă rog, o copie a lui. Stătuse el departe de dragoste, fără să realizeze că pe măsură ce se mărea distanța față de alții, pe atât se apropia de poarta lui Narcis.

Adevărul

share on Twitter
share on Facebook