Moartea periodică a timpului uzat este marcată de numeroase mituri, reminiscențe uneori sau efigii simbolice ale unor epoci vechi, dar legate fiecare dintre ele de credința fermă că modificarea timpului presupune doar o trecere magică spre un timp nou.
Perioada scurtă, care face trecerea la anotimpul hibernal, este patronată de patru moși. În mod neînțeles, unii dintre ei, deși sfinți solstițiali, sunt numiți și moși: Moș Andrei, Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun. Din câte știu, niciun alt sfânt din patrimoniul creștin-ortodox nu mai primește acest apelativ, pe cât de vechi pe atât de simbolic. Ca în toate culturile arhaice, și la noi există un cult al strămoșilor, completat de moșii calendaristici. Printre alți prestigioși etnologi, Romulus Vulcănescu a făcut o analiză a arhetipului care marchează fiecare anotimp și care se află de fiecare dată în legătură cu sărbători patronate de sfinții creștini. Moșii sunt ocrotitorii colectivității, dar și un fel de „asistenți” temporali, căci ei fac legătura dintre lumea subtilă și cea materială. De aceea se mai păstrează încă efigia lor în măștile populare, purtate în diferite ritualuri, consacrate sărbătorilor de iarnă, dar care se purtau în timpuri mai vechi și la înmormântări.
Ca paznici ai porții solstițiale, moșii creștini, Andrei și Nicolae, au moștenit o serie de elemente venite din credințe străvechi, legate în bună parte de caracterul magic al solstițiului de iarnă. În noaptea Sfântului Andrei se fac vrăji, iar Nicolae, pe lângă alte atribute, este și purtătorul baghetei fermecate, de alun. În prelungire, ceilalți doi moși păstrează componente ale imaginarului folcloric și poate antecreștin.
Un sens cu totul special îl au ritualurile create pe simbolismul vegetal. Pomul împodobit de Crăciun face parte dintr-un viziune amplă care amintește atât misteriile mithraice (dedicate, printre altele, încolțirii bobului de grâu), cât și de misteriile dedicate lui Osiris. Există obiceiul ca în noaptea Sfântului Andrei, adică la începutul perioadei, să se rupă crenguțe de pomi fructiferi, în special de măr, și să se pună într-un vas cu apă. Unele dintre ele înmuguresc, altele chiar fac flori, iar aceste crenguțe, legate în mănunchiuri de câte trei, sunt folosite pentru binecuvântarea casei și a oamenilor, aflându-se de fapt și la originea sorcovei și a sorcovitului, după cum explică Sim Fl. Marian. Dar tradiția aceasta, cunoscută sub numele de Vergel, evocă, în primul rând, un cult al renașterii și nevoia de regenerare a Timpului. Nuiaua de alun, rămurelele forțate să înmugurească, crengile împodobite în diverse jocuri de iarnă au toate semnificații oculte, venite dintr-un ritual străvechi dedicat ideii de transformare continuă. Iar această sugestie se află sub patronajul unui timp magic, de unde și multele superstiții care și-au găsit locul aici. Incantațiile, cercetarea viitorului, alcătuirea zodiacelor, dar mai ales practicile care promit schimbarea destinului accentuează toate nota epifanică a trecerii la noul an. De pildă, nuiaua de alun, o baghetă fermecată, atât a vrăjitoarelor cât și a solomonarilor, are un rol decisiv în acest timp al solstițiului, existând convingerea că bețele de alun trecute prin foc pot fi folosite ca instrumente magice, mai ales în ritualurile de exorcizare. Ele se înfig în pământ pe data de 23 decembrie, pentru a-l împiedica pe diavol să dărâme lumea. Există aici o sugestie a sfârșitului salvat, un impuls care scoate ființa muritoare din disforia măcinării și a trecerii.
În tot acest amestec de elemente venite din straturi și din credințe diverse, persistă importanța datei solstițiale, știut fiind că în aceeași perioadă se celebrau și alte zeități de mare popularitate la sfârșitul Antichității (Mithra, Osiris dar și o zeitate feminină paleobalcanică, după cum o atestă o inscripție comentată de Pârvan). Aglomerația simbolurilor morții, ale primejdiei posibile, ale imersiunii într-o altă dimensiune, desigur, magică - sunt toate temeri venite din presimțirea sfârșitului dar și dorințe de certificare a miracolului. Lumea haotică, instalată prin deschiderea porții solstițiale este, în aceeași măsură, un efect al dramei solare și al instalării noului timp.
Așa că dacă găsiți lângă ușă, în diminețile următoare, o nuielușă de alun, amintiți-vă că e pusă acolo pentru privit și nu pentru înfăptuiri magice.
E iarnă și patru moși stau cu ochii pe noi.
