În primăvara lui 1793 s-au scris mai multe hârțoage legate de un apartament sigilat, din Hanul lui Constantin Vodă. Cu opt luni înainte, a murit acolo un ciumat și ca măsură sanitară, incinta a fost închisă. Ordinul a fost dat de epistatul sănătății, care, desigur era un căpitan cu soldați în subordine, pe nume Panait. În toate timpurile, sănătatea a fost menținută cu arma în mână.
Și-acum - despre han: era situat cam pe la Muzeul de Istorie de pe Calea Victoriei, ceva mai retras de la stradă, o clădire ridicată de Brâncoveanu, impozantă la vremea aceea, copiată după Hanul lui Șerban Vodă, respectiv cu niște coloane în față, cu prăvălii la parter, iar în spate cu două paliere de camere, fiecare cu ieșire la balustrada din lemn, în care multă lume își încrustase numele. La vremea despre care vorbim, hanul era administrat de Mânăstirea Văcărești, iar unul dintre călugării însărcinați cu recepția a cerut la Divan dreptul de-a rupe sigiliul de pe ușa apartamentului.
Cu luni în urmă, în luna iunie, a anului 1792, Ienache Corei-Bașa a sosit din Stambul, plin de praf și cu bagaje puține. Este un bărbat mărunțel și cam oacheș, despre care ni se spune în mai multe rânduri că era sărac, fără bani, fără lucruri de preț. Totuși nu se duce la un han mărginaș, ci închiriază două camere în Hanul lui Brâncoveanu, la vremea aia, nu exorbitant, dar totuși scump.
Acest Ianache este un mic zaraf, garant, iar uneori ține sub pază lucrurile negustorilor ambulanți. Din acest motiv avea nevoie de două camere. Și desigur, fiind un fel de paznic peste boccelele cu mărgele, agrafe, oglinjoare și cosmetice de tot felul, având o responsabilitate - putea fi considerat șef, adică bașa. Vi-l imaginați: grav, cu privire deschisă, un om cumsecade, care inspira de îndată încredere. Seara îi băteau în ușă mămularii, ca să-i lase în păstrare avutul. Cei mai mulți aveau lăzi, care, deschise, se prefăceau în tarabe, iar unele, susținute de curele, erau purtate pe piept. Numele proprietarului era la vedere, scris cu vopsea, ori mai discret - încrustat în capac. Erau mici valize de toate culorile, ferecate cu lacăt, unele cu închizătoare aurii ori îmbrăcate în pânză, peste care numeroase cuie și ținte țineau curelele. Printre aceste lăzi cu mărfuri de toată mână, de la bricege la glugi sau gulere de dantelă, peruci, mănuși, sau inele, pe lângă acest calabalâc - își trăia viața Ienache Corei, zis și bașa. Abia acum înțelegem de ce avea nevoie de un han bun și păzit. Amărâții care-i lăsau marfa în grijă dormeau la grămadă, prin cine știe ce hrube sau șanțuri, așa că aveau nevoie de un loc sigur pentru lăzi și cutii.
Din aceasta mică afacere, Corei speră să-și facă un capital și să se întoarcă la Stambul, unde are nevastă și copii de hrănit. După nume, e grec, cel mai probabil aromân ori meglenit, în tot cazul vorbitor de română căci mai făcuse drumuri la București.
Dar, în acel iunie, cam pe vremea în care înfloriseră teii, la puțin timp de la venire, acest abia căpătuit șef al mimilingiilor a dat ortul popii. A fost chemat doctorul și desigur căpitanul Panait, care avea grijă de sănătatea orașului, și s-a constatat că Ienache Corei murise de ciumă, singur printre bagaje.
Mortul e dus la Dudești, aruncat în groapa cu var, iar apartamentul e sigilat. Micii negustori rămân fără marfă, iar hanul pierde acele camere.
Lunile trec, iar pe la sfârșitul lui martie, un călugăr chivernisit și cu grijă pentru încasările mânăstirii, își cúmpără un potcap nou, tivit cu mătase, face o baie și răsucindu-și umbreluța pe umăr bate la ușa lui Panait. Dar cererea lui nu poate primi aprobare, până când nu sunt găsite rudele mortului. Călugărul face ochii mari, iar până seara este găsit un anume Iordache Țino, rudă cu nevasta ciumatului. Nu există dovezi scrise, dar, cuvântul lui Țino se pare că valorează ceva. Negustorii de mărunțișuri se strâng, așteptându-se să-și recupereze mărgelele și celelalte valori, închise în lăzi colorate.
Epistatul scrie la Palat, iar scrisoarea lui, păstrată până azi, e analizată pe toate părțile iar în cele din urmă, cum se întâmplă, pică măgăreața pe vornicul Scarlat. Era el Panait apărătorul sănătății din București, dar când venea vorba despre lucruri mai serioase, am observat că Scarlat era singurul în care principele Moruzi avea încredere fără margini. Prin urmare, pe el îl pune să se îngrijească de igienizarea apartamentului în care murise de ciumă bietul Corei.
Se aruncă oțeturi, se spală pereții cu săpun de pelin, se fierb în cazane toate țoalele, încât se alege praful de gulerele de dantelă și de eșarfele de mătase. Podele sunt frecate cu sârma, meseriaș. Fiecare ladă e spălată, unsă cu petrol și ținută o noapte afară. Câteva zile ferestrele stau deschise. Se aduc căldări cu jăratic, ca să se usuce pereții ca lumea. Iar în timpul acesta, Scarlat notează totul, amănunțit, știind cât de prețioase sunt informațiile astea pentru una ca mine. Și, în fine, după ce se dă și o mână de var, mămularii își recuperează mărfurile, iar Țino își primește mălaiul promis.
Cât despre familia lui Corei-bașa - se prăpădise demult, secerată de aceași molimă, pe care ingeniosul afacerist o adusese la București.
