Astăzi voi lua pauză de la întâmplările istoriei mărunte, pentru că simt nevoia să vă împărtășesc câte ceva despre mine. În lunile astea multe, de prizonierat și de așteptare, m-am îngrășat rău. Și n-aș zice că sunt numai eu vinovată, deși recunosc - am mâncat în neștire toate porcăriile pe care vi le imaginați, cumpărate de la non-stopuri, noaptea, ori comandate de la restaurante-fantomă. Însă, o bună parte din vină o poartă bunică-mea. Din cauza ei nu fac mâncare, iar asta mi se trage din copilărie, de unde ne vin toate.
În casa noastră se gătea mult. Aveam două bucătării, utilate cu multe feluri de plite și de cuptoare, dar aveam și în curte un cuptor uriaș, în care intra colăcărime pentru un parastas mare. Era înalt, arăta cât o casă, iar uneori intram acolo să mă ascund și-așa am și adormit o dată, a venit noaptea, iar ai mei înnebuniseră căutându-mă și-am avut noroc că n-a făcut nimeni focul peste mine, la câtă agitație era în acea casă.
Pivnița se întindea pe mai multe camere, fiind o incintă cu bolți, firide, ascunzișuri și o ieșire secretă în mijlocul casei. În această pivniță, ca și în magazie, țineam lichioruri, conservării, șerbet de nu știu câte feluri, între care cel de salcâm avea mare căutare, peltea, pepeni ceruiți pentru Crăciun, borcane cu marinată, brânzeturi și multe altele.
Dar dintre toate, bucătăria m-a fascinat întotdeauna, era locul meu preferat: alergam spre bucătărie, ca spre cinema, dar de cum deschideam ușa, bunică-mea ridica linguroiul, făcându-mi semn să mă calmez și să nu mă mișc de-acolo sub niciun motiv. Aveam un scaun al meu, lângă ușă, iar aici trebuie să vă spun că spațiul ușii era unul generos, cu toc lat, încât încăpea acolo un scaun, împopoțonat cu nelipsita pernă de paie, îmbrăcată în mătase și în dantelă. Bucătăria pentru mine înseamnă scaunul ăsta, de pe care nu aveam voie să mă mișc. Priveam fermecată, înregistrând faptele, cu interdicția totală de-a intra în perimetrul bucătăriei, căci, cum spunea bunică-mea, aveam ghinion: răsturnam vase, spărgeam accidental porțelanuri, lăsam în urma mea un dezastru.
Iar din colțul meu vedeam o mișcare mirifică: pe plita largă clocoteau vase de tot soiul, de la ceaune și tigăi, la cazane mari, în care erau opărite scoicile ori la crăticioare cu sosuri și ibrice cu siropuri, țuici parfumate ori ceai de cicoare. Dar asta nu era tot. În bucătărie mișuna multă lume, fini, prieteni, vecini, dar mai ales lume venită în vizită, pentru că familia mea avea numeroși musafiri, făcea vizite și trăia după niște canoane pe care eu nu le-am moștenit.
Bucătăria avea două încăperi largi: una cu plitele și alta cu o masă lungă, asaltată de mâini. Acolo frământau pâinea, în căpistere, lângă fereastră; mărunțeau legumele ori despicau peștii, în special somni, întinși pe o gresie, care era piatra peștelui. Bucătăria era plină de glasuri, uneori așa de săltărețe că ajungeau până-n stradă. Iar în toată această mișcare, se înălța falnic bunicul meu, cu un șorț creț, până în pământ, cu mânecile cămășii sumese. Dădea carnea prin mașina de tocat, oprindu-se din când în când să tragă un fum de țigară.
Dar ca să nu vă irosesc timpul, am să trec în revistă câteva bucate din casa noastră, pe care le consider venite din timpuri străvechi și care-mi răsar în minte mai cu seamă când încep să țin cură de slăbire: ciorbă de scoici de baltă, saramurică de pui, pastă din carne de rață frământată cu mentă, chiftele de raci, stropite cu oțet de trandafiri, friptură de căprior/fazan/iepure în crustă de scorțișoară&miere servită cu luteniță, apoi aș adăuga urzicile, mai ales piure, mâncărica din frunze de hamei, bibilica pe varză; și-ar trebui să pomenesc și multele mâncăruri de miel, dar cum pe acestea le evitam, nu le mai țin minte. Și nu pot să închei fără să vorbesc despre tocătura de carne, importantă moștenire balcanică, venită de la greci, dar de care toate popoarele care au venit prin Balcani, cum au fost turcii, s-au lăsat fascinate, în special de tocătura cu usturoi și cu multă verdeață. La noi au avut trecere mai ales în cărnurile umplute cu alte cărnuri: de la porcul umplut cu prepelițe, în perioada medievala, la bietul pui socialist umplut cu ce se găsea. Și n-o să las de-o parte brânzeturile, între care, aș pune pe primul loc urda, folosită în multe feluri, mai ales în mezeluri și-aș lua ca exemplu capul de vițel, pe care l-am descris în „Manuscrisul fanariot”. În esență, pielea capului e umplută cu urdă, stafide, carne, ficat si multe verdețuri - totul cusut, strâns într-o plasă de sfoară, fiert, scurs, presat, apoi feliat cu un paloș.
Și voi numi și niște deserturi, deși niciodată nu mi-au plăcut dulciurile: chisăliță rece, cozonac subțire, cu mac, oușoare dulci și, nu în ultimul rând, o prăjitură coaptă, frământată din mălai de mei și făină de grâu, umplută cu nuci, stafide și mozolită cu miere. Cu timpul, meiul a fost înlocuit cu mălaiul, iar prăjiturica, pierzându-și din măreție, s-a numit mălăiaș sau mălai dulce. Dar în familia mea meiul continua să se bucure de respect.
Trecând în revistă toate astea, aș putea să spun că am pus niște kilograme pe mine nu din cauza pandemiei, ci pentru că în copilărie, stând pe scaunul de priveală, sub amenințarea linguroiului, care în mâna bunică-mii arăta ca o ghioagă, am avut parte de un tip de contemplație care mi-a alterat centrul cumpătării, inoculându-mi parșiv groaza foamei și toate ratările culinare.
