Am citit astăzi un document redactat în data de 15 ianuarie, 1797. Transliterat din alfabetul chirilic, textul a fost publicat de V. A. Urechia. Este vorba despre o plângere adresată lui Alexandru Ipsilanti, aflat atunci pe tronul Valahiei. Reclamata se numește Maria Leurdeanca și are titlul de clucereasă. Poate că arăta ca femeia pictată de Daniel Rosenthal, pe care o pun mai sus. Atât numele boieresc cât și titlul o indică printre lumea bună a Bucureștiului. Dar cam fără bani. Așa că fiul ei, care abia a împlinit 22 de ani, are o slujbă la Divan, supraveghind încasarea taxelor pe vin. Asta presupune că are mult de colindat, se întâlnește cu o mulțime de încasatori, iar uneori cu proprietarii de vii, obligați să plătească vinăriciu. Viața aceasta, mai degrabă precară, devine și mai amăruie din cauza vecinei lor.
Alături de Leurdeni locuiește Safta Podeanca. Aceasta are o fiică, din aceeași generație cu tânărul Leurdeanu. Deși tânără, aceasta deja și-a făcut un nume, căci a fost măritată, iar bărbatul a părăsit-o. Însă și despărțirile astea sunt de multe feluri, când inițiativa îi aparține bărbatului. Acesta fugise. Nu fusese proces, nu existase scandal, ci pur și simplu, omul scăpase cu fuga, de o nevastă despre care umbla vestea c-ar avea obiceiuri rele. Nu ni se spune care erau. Dacă ar fi avut amanți, imediat s-ar fi scris. Dar așa, înțelegem că făcuse cumva presiuni asupra acelui bărbat, determinându-l să zică bogdaproste când scăpase de ea.
Această proaspătă divorțată, încurajată de mama ei (Safta), urcă în trăsură, luând o hotărâre importantă și imprudentă. Este dimineață, dar nu prea devreme, și-o zi însorită, nu mult după Crăciun. Pe străzile Bucureștiului se aud salve de tun, iar puștimea vântură afumătoare, în special cu scorțișoară și coji de naramze. Blănurile sunt la ordinea zilei, în special samurul, jderul și vulpea, dar și pisica de Anadol și altele, printre care și biata veveriță siberiană. Bineînțeles, și Podencele sunt îmbrăcate cum nu se poate, cu haine de postav bun, ornamente cu vulpe, căciuli mari, globulare, tivite la margine cu fir auriu. Până și vizitiul e împopoțonat cu un căciuloi, peste care însăși mâna stăpânei a înfășurat un șal roșu, ca să le-aducă noroc.
Tânărul Leurdeanu e pe la Râmnicu-Vâlcea, unde, zice el, niște funcționari neglijenți n-au predat toți banii adunați din taxa pe vin. Asta este ceea ce știe mama lui, Leurdeanca. Deși, dați-mi voie să mă îndoiesc că mai era vreun picior de funcționar la muncă, după Crăciun!
Puțin după prânz tânăra Podeacă și tânărul Leurdeanu, care de-abia împlinise 22 de ani, - s-au întâlnit. După cum arată lucrurile, evenimentul era plănuit. Deși vecini, era clar că în cartierul lor nu era loc pentru întâlniri. Apoi mai era și un popă la mijloc. Pentru că în acea seară, contrar tuturor obiceiurilor, tânărul Leurdeanu s-a însurat cu vecina lui, de curând divorțată. Nunta aceasta grăbită, secretă și departe de casă se făcuse sub presiuni, care, dacă ar fi să le numărăm, mai mult de două-trei nici nu sunt.
Documentul pe care l-am citit eu notează povestea din perspectiva cluceresei, care consideră acestă nuntă o catastrofă. Din punctul ei de vedere, singura vinovată este Safta, o femeie perfidă, care i-a manipulat fiul. (Aici nu mă pot abține să nu v-amintesc că Safta era un nume de alint, venit de la Elisabeta). Prin urmare, clucereasa Maria Leurdeanu face o plângere la Ipsilanti, rugându-l să intervină pe lângă Mitropolit ca să anuleze căsătoria. Motivul ei este în primul rând unul creștin: nunta avusese loc noaptea, fără permisiunea protopopului și mai ales fără să aibă binecuvântarea ei părintească. Erau motive puternice, dar nu decisive.
Adevărata nemulțumire era legată de Safta și desigur de fiica ei. Pregătirile, furișarea din oraș, nunta nocturnă - totul arată că tânărul Leurdeanu nu încălcase niciodată voința mamei. Nu se punea problema unei explicații. Toți trei de fapt erau incapabili să se confrunte cu clucereasa. Dar nici n-au făcut un secret din cele întâmplate, dovadă că de cum s-au sfârșit sărbătorile iernii, Leurdeanca s-a și înființat la Divan.
În scaunul de la Mitropoliei se afla Dositei Filitti (personaj în Manuscrisul fanariot), cărturar, destul de drept în judecăți, dar cam agitat. Acesta nu a dat curs cererii, prin urmare, tânărul Leurdeanu a rămas însurat, acțiune care l-a lăsat fără moștenire - oricum nu era cine știe cât, având în vedere că mai avea frați.
Ziua de iarnă a rămas pentru totdeauna în analele Bucureștiului, nu în cele scrise și așezate în arhive, ci în blănurile din cufăr, în stofele păstrate cu grijă și lăsate moștenire prin testament.
