Printre multele documente de la finele secolului al 18-lea se află și unul în care Ioniță Dascălu reclamă răpirea fiicei sale de către Radu Măciucă, plângându-se că acesta era neam prost, de văcar. Răpitorul și tatăl său sunt puși în fiare.
Cred că s-a mai scris despre documentul ăsta, căci povestea îmi sună cunoscut. Însă, citind și interogatoriul luat fiicei, lucrurile încep să se vadă diferit, iar Ioniță, este pentru mine nu doar tată disperat, ci și un personaj de roman. Vi-l închipuiți? Un bărbat care nu împlinise 50 de ani, văduv, cu o fiică abia ieșită din adolescență.
Este anul 1797. Au o casă într-o mahala onorabilă și trăiesc binișor. Au o vie (de vreo trei hectare), care le dă multă bătaie de cap, dar și ceva bani lichizi, din zestrea nevestei (moartă între timp), care zestre a fost destul de mare, cheltuită, cum se întâmplă, pe diverse nevoi.
Ioniță se trezește târziu, se spală, își piaptănă pletele, barba, alege un potcap închis la culoare, din catifea, cu marginile întărite, cu o calotă tare, așa cum are surugiul pictat de Amedeo Preziosi, postat de mine mai sus. Își pune apoi anteriul, și el de un maro tern și ia un baston, cu măciulie de fildeș, câștigat la stos cu o seară înainte. La o primă privire Ioniță seamănă cu un popă de cartier.
Profitând de această asemănare, trece pe la niște zarzavagii care au în familie un nou-născut și se oferă să li-l boteze acasă: n-au de ce să-și facă griji, va aduce cazanul, țârcovnicul și tot ce trebuie. Ca popă, Ioniță e foarte credibil, mai ales din cauza pletelor, devenite sure în ultima vreme, ceea ce-i dă gravitate, prestanță.
Apoi se oprește pe la ospătărie și mănâncă boierește ceva. Pentru început bea o țuică. Apoi trece prin piață, pe la precupeții de vin, și gustă de ici de colo, fără grabă, cu mișcări filozofice. Pentru că tot e în piață, ia o mână de grâu de pe o tarabă. N-arată rău.
O oră mai târziu îl vedem chibiț la barbut, pe un maidan din spatele Spitalului Colțea, făcându-și vânt cu o frunză de brusture. E viu, e pasional. Toată lumea îl place. În fugă, face un iasâc mic (cap sau pajură), de pe urma căruia câștigă o sumă neînsemnată, mai puțin de jumătate de para.
În sfârșit, trece pe Lipscanii de azi (Strada Mare), ciugulind câte-o măslină prin băcănii, ciupind din câte-o gogoașă. Pe la Hanul lui Șerban Vodă își strânge părul și întoarce marginile căciulii, care arată acum destul de negustorește: e căptușită cu mătăsică liliachie. Pentru situații de-astea are și-o eșarfă, galben-pai, pe care și-o legă la gât. Își netezește barba și intră într-o brutărie, vestită printre altele pentru plăcintele cu dovleac. Întreabă de proprietar, spunându-i pe nume, ca să fie clar c-a mai trecut pe acolo. Acum Ioniță joacă rolul de negustor. Când apare plăcintarul, scoate basmaua din buzunar ți-i arată grâul luat de la piață, pretinzând că-i poate furniza o cantitate mare la un preț foarte bun. Plăcintarul e mirat de o astfel de pleașcă, beau ceva, Ioniță primește niște bani în avans.
Abia acum începe adevărata lui viață, de parfum și de dichisuri secrete. Noaptea și-o petrece la Hanul Zlătari, jucând cărți până la ziuă, unde pierde toți banii. Indignat, se împrumută și joacă din nou.
În zori ajunge acasă, mănâncă ceva din ceea ce-a gătit fiica lui, pe care cred că-am uitat să vă spun că o cheamă Gherghița, iar a doua zi o ia de la capăt.
Uneori are ghinion. Cineva îl reclamă că botează la domiciliu, cu toate că n-are nicio treabă cu preoțirea. În urma denunțului, e ținut în arest două nopți, dar ispravnicul nu-l trimite în judecată. Ioniță e un tip simpatic, nu te poți supăra pe el. În cele din urmă îl tunde, îi rade barba și-l trimite casă, ca să-și continue aventurile.
Zile trec, Gherghița crește, iar cheltuielile tot așa. Ajung în sapă de lemn.
Dator vândut pe la cămătari, Ioniță se hotărăște să-și schimbe stilul de trai. Nu mai au decât via, care în mod evident trebuie vândută. Fiica se împotrivește, considerând că aceea era singura ei zestre. Prin urmare, tatăl o ia într-o noapte doar în cămașă, o târăște, zice ea, până în marginea orașului, la un podgorean care vrea să cumpere via. Se pare că a fost lungă noaptea, iar cumpărătorul a făcut comentarii puține. El are un fiu și-i place fata, iar via i se pare o zestre bună. Prin urmare, în acea noapte, zice fata, cumpărătorul o ajută să fugă, să se ascundă în casa fiului său.
Aici s-a frânt existența lui Ioniță, care în acea noapte a rămas fără vie, fără fată, parțial, fără chef.
Totuși are încă aceeași carismă, care-i face pe unii să-l creadă popă, pe alții să-l considere negustor. E un escroc fin, pe care un podgorean, crescător de vaci și geambaș, îl cam pusese cu botul pe labe, răpindu-i fiica! Și probabil c-ar fi câștigat și de data aceasta, dacă n-ar fi fost mărturia jupâniței Gherghița.
Cam la o lună distanță de noaptea răpirii, fata e bine-merci! Are rochii noi, încălțări cuviincioase și e deja măritată legal cu Săilă, văcarul. Toate astea l-au băgat în depresie pe Ioniță, obligat prin ordin, semnat de Alexandru Ipsilanti, domnitorul Valahiei, să înapoieze zestrea fiicei, păpată la cărți și-n petreceri, în ultimii zece ani.
Nu știu dacă Ioniță și-a pus întrebarea, dar eu mi-o pun: cum de aveau timp domnitorii ăștia fanarioți să citească reclamațiile unor particulari, să dezlege micile scandaluri din mahalale?
