Notă editorială
Povestirea „Crimă și poezie” a fost publicată în 2022, în volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, apărut la Editura Litera. În același an a fost realizată și versiunea video prezentată pe această pagină.
Faptele istorice evocate în povestire pornesc de la documente de epocă. Interpretarea conflictului dintre Alecu Văcărescu și familia sa — inclusiv ipoteza unei iubiri homosexuale aflate la originea renegării sale — reprezintă perspectiva literară originală a scriitoarei Doina Ruști.
Textul și interpretarea sa literară sunt republicate aici pentru a consemna sursa și cronologia acestei perspective.
Într-o zi de septembrie a anului 1835, Banul Teodor Văcărescu a ieșit la plimbare. Acest ban, despre care se știe că era poreclit Furtună, din cauza temperamentului coleric, era extrem de bogat, extrem de zgârcit. Totuși, nu agrea plocoanele, mita, șantajul. Circula chiar o poveste legată de aversiunea față de banii câștigați pe căi necinstite. Pe unul care vrusese să-l mituiască l-a bătut cu săculețul de bani peste gură. Era zurliu, se zice, dar bine-intenționat și sufletist. Prietenii îi spuneau Teodorachi. Totuși porecla Furtună îl arată răsturnând lucrurile.
În acea după-amiază de toamnă s-a întâlnit cu Chladek, un pictor tânăr, cu ochii albaștri, ceh de origine, vorbitor de sârbă, poate că și cunoscător de română, pe care oricum a învățat-o cu timpul. Întâlnirea a însemnat mult pentru Banul Furtună, amintindu-i poate de tinerețe. Acest Anton inspira încredere, iar Teodorachi a-nceput să-i povestească. Avea un medalion pe care era pictat portretul vărului său, mort demult. Din nu se știe ce motiv, Furtună voia un potrtret, cerându-i lui Chladek să-l corecteze, să-i adauge în privire patosul, păstrat doar în amintirile lui.
Pe nesimțite s-a lăsat seara. Un bărbat din cețuri lăptoase a intrat pe fereastră, iar Banul Furtună, cât era el de fioros, a dat drumul la lacrimi.
Pictorul Anton Chladek a purtat în suflet acest episod, iar portretului lui Alecu Văcărescu a prins ființă din parfumul acestei seri.
Alecu a murit tânăr, la final de secol al 18-lea. A fost poet, fiu de poet, căci tatăl său a fost Ienăchiță Văcărescu.
Alecu a avut o viață scurtă, foarte vijelioasă. I-a murit mama de timpuriu, iar Ienăchiță s-a însurat de două ori, mai întâi cu Elena, apoi cu Ecaterina Caragea, o femeie autoritară. Familia fiind surghiunită la Nicopole, Alecu și-a petrecut adolescența ca fugar, prin Bulgaria, apoi în insula Rodos.
La 21 de ani era deja însurat cu Elena Dudescu (15 ani). În timp record devine tatăl a trei copii.
Dar în memoria lui Teodorachi Furtună nu se păstrează așa, ca pater familias. Alecu era un fel de stâlp al boemei bucureștene, ducând-o din chef în chef. Lăutarii îi cântau versurile, iar vocea lui, de neimitat, a influențat multă lume. Poeziile sale pomenesc despre o anume Luxandra, despre Elenco. Dar acestea sunt mai mult etichete ale unor parfumuri de lux. Nu se știu lucruri concrete despre aventurile lui amoroase. În mintea lui Furtună au rămas câteva versuri, pe care i le spune lui Chladek, în lumina puțină, a unei seri de septembrie: „Nu mă mai poate dăzlipi, în viața mea dă tine,/Nici moarte, nici necaz, nici chin, nici frică, nici rușine.”
O gură bătrână șoptește, tremurat, scoate amintirile, iar în mintea lui Anton Chladek se conturează deja portretul, pe care, privindu-l azi, aproape c-aud și cuvintele acestui Teodorachi, pentru care vărul său, Alecu Văcărescu este de ne uitat.
Poet, hiper-sensibil, avântat, timid și coleric în același timp, Alecu trebuie să fi iritat multă lume. Pare efeminat. Are distincție, eleganță. Poartă un anteriu alburiu, într-o epocă în care boierii alegeau culori mai vii, asortat la ișlic, a cărui calotă, din mătăsică albă, e netezită cu pana. Purta un singur inel, pe degetul mic. Barba e aranjată, tăiată la milimetru. Toate astea mi-l arată sensibil, atent la imagine.
Se povestește că Alecu a dus o viața desfrânată, scandalizându-și familia. În primul rând, tatăl său, marele poet și cărturar Ienăchiță Văcărescu, era atât de pornit împotriva lui, încât îl dezmoștenise. Totuși, Furtună vrea neapărat și un portret al unchiului său. Poate că în sinea lui îi dă dreptate. Totuși, legătura cu Alecu e pe primul loc, despre el povestește.
Copilăriseră împreună, se întâlneau des, mai ales pe la bunica lui Furtună, anume Venețiana, o femeie din neamul Rosetti, fiindu-i, de fapt, bunică vitregă. Atât Furtună, cât și Alecu veneau des în casa Venețienei, aflată nu departe de casa lui Ienăchiță - o casă mare, cu divane și uși acoperite cu perdele, în falduri. Alecu era elegant, fermecător, știa să recite și să povestească despre ce se întâmpla prin cercurile simandicoase din târg. Avea cuvintele la el, știa să electrizeze salonul cu musafiri. Pentru Furtună, cu siguranță, era un model. Îi despărțeau 6 ani. Tocmai de aceea relația dintre ei s-a strâns abia după ce Furtună trecuse de 20 de ani, poate că în anul în care s-a petrecut crima.
În acel moment Furtună avea 23 de ani și stătea timp mult pe la Jilavele, unde Venețiana avea o moșie. Acolo își petreceau weekendurile mulți dintre cei mai tineri Văcărești ai stufoasei familii.
Și tot la Jilavele s-a produs crima, într-o dimineață de octombrie a anului 1798. Venețiana a fost găsită moartă, otrăvită, de 3 criminali plătiți, specializați în otrăvuri.
A dat ninsoarea, a început luna noiembrie, iar otrăvitorii zaceau într-o temniță. Nu știe nimeni dacă au mărturisit ceva, nu există documente care să ateste c-ar fi fost interogați.
Cu toate acestea, suspiciunile sunt aruncate asupra lui Alecu Văcărescu. Motivul pare astăzi mai mult decât improbabil, ca să nu spun ciudat. Alecu a fost acuzat că, îndrăgostit de vara sa, Maria, - lucru scandalos, dar nedovedit - și-ar fi lichidat mătușa să scape de ea și de piedicile pe care i le pusese în cale.
Singurul acuzator este Scarlat Câmpineanu, om de încredere al principelui Moruzi.
Pentru alte categorii de omor era instituită pedeapsa prin spânzurare. În schimb,pentru otrăvire, considerată o crimă perfidă, pedeapsa era înjunghierea, fără public, în afara orașului, și aruncarea cadavrului la gunoi. Exagerez, dar nu mult.
Rememorând faptele, în seara de toamnă, pe când Chladek deja schița în minte portretul, pe când întunericul se strecura parșiv în salon, iar în colțurile îndepărtate, lângă tavan, pe sub perdelele ample, prindea ființă o siluetă de fum, ei bine, în acea seară a slăbiciunilor, Banul Furtună punea ordine în evenimentele înfiorătoare, la care nu se mai gândise demult.
Prin primăvara anului 1797 conflictul dintre Alecu Văcărescu și tatăl său se agravase. Mama vitregă îl considera o primejdie pentru fiul ei, care era frate cu Alecu numai după tată. Este vorba despre Nicolae Văcărescu (și el poet), de aceeași vârstă cu Furtună. Alecu îi dădea un exemplu prost, din care cauză, Ienăchiță îi interzice fiului său mai mare să mai calce în casă, îl dezmoștenește. Mai mult: îi interzice să divorțeze. Vă întrebați poate cât de puternic era cuvântul unui părinte în această privință. Ei bine, în familiile boierești, fiul care nu-și asculta tatăl devenea paria, trecea în afara jocurilor, era marginalizat, scos din cărți. Nu era o trădare de fiu, ci o trădare a castei.
Alecu are trei copii cu Dudeasca și se apropie de 30 de ani. Averea lor este însemnată, dar în cazul unui divorț, ar fi rămas cam sărac. Se pare că era capabil să înfrunte acest risc, ar fi plecat, și-ar fi luat lumea în cap, dacă n-ar fi fost interdicția tatălui. O ruptură socială de Ienăchiță, i-ar fi închis toate ușile.
Vara lui 1797 a fost memorabilă. În mod neașteptat și suspicios, Ienăchiță a decedat, se pare că otrăvit. Lumea din jur a aruncat vina către Palatul Domnesc, la Moruzi. Cine a împrăștiat zvonul? - nu se știe! Cineva ale cărui cuvinte aveau greutate și știau să sape adânc în conștiință, creând legături, sugestii, mici șerpișori de neoprit.
Zi de vară, tristețe peste oraș. Ienăchiță e înmormântat cu fast, iar Moruzi e primul care consemnează în documentul oficial c-a murit otrăvit. Într-o trăsură închisă, în urma convoiului mortuar, se află Alecu Văcărescu, fiul dezmoștenit, alături de familia lui, iar, la oarecare distanță, vine și trăsura lui Furtună, pe atunci doar un tânăr boier, neînsurat. E iulie, Bucureștiul e parfumat de zarzăre coapte.
La scurt timp după moartea lui Ienăchiță, Alecu face un pas major: joacă totul pe-o singură carte și cere divorțul, punând libertatea mai presus de orice.
Rareori un bărbat divorța doar pentru că era îndrăgostit în afara căsătoriei. Mai ales în cazul lui - fiind mai mereu băgat în câte-o poveste de dragoste. Nici femeile din familiile de boieri nu divorțau dacă bărbatul era doar curvar. Existau interese mari, care conservau casta.
În cazul lui Alecu trebuie să fi fost vorba despre mai mult, poate despre ceva de netolerat, de nepovestit. Ceva legat de faptele care au urmat și poate chiar de crima pentru care a fost învinuit. Un singur om pare să știe integral adevărul: Alexandru Moruzi, principele.
Mereu pe cai mari, cu un tată bazat, rude sus-puse și însurat cu o femeie pe care o vedeai și cădeai pe spate de cât de frumoasă era, Moruzi a fost un principe fanariot memorabil. După cum se vede din portrete, nu puține, era un tip sobru. Purta haine decente, cu guler de calitate, genul care ține la tăvăleală și face impresie, indiferent de schimbările modei. De altfel știm, din numeroasele decrete pe care le-a dat că detesta luxul, în asemenea măsură încât din când în când dădea poruncă boierilor s-o termine cu extravaganțele, să fie ceva mai modești, mai cumpătați în alegerile vestimentare, în cumpărarea trăsurilor.
Acest Moruzi era mason, învățat, foarte bun administrator și aș îndrăzni să spun cititor înrăit, dacă punem la socoteală multele scrisori ale mahalagiilor - cărora le răspundea cu implicare, atent la drame, impresionat uneori până la lacrimi de plângeri, de cereri.
În mod straniu, avea o antipatie totală față de Alecu Văcărescu, poetul. În aparență, nu-l suporta. Se spune că-ar fi mers până acolo încât l-ar fi plătit pe Scarlat Câmpineanu să-l acuze de uciderea Venețienei, mătușa lui.
Unii au speculat că Moruzi ar fi fost în conflict cu Văcăreștii, din cauza unei legături amoroase dintre nevasta sa cea frumoasă și Ienăchiță, tatăl lui Alecu, prigonit, condamnat, până la urmă ucis. Dar, amintiți-vă că Moruzi este primul care vorbește despre uciderea lui Ienăchiță. În plus, era omul lui de încredere, ținut în funcții. Alții vorbesc chiar despre o fiică a lui Moruzi, pe care ar fi corupt-o poetul cu poemele sale.
Aș spune, în glumă, că în timp ce Alecu Moruzi era cititor, Alecu Văcărescu era poet. Într-un fel conflictul dintre ei are baze estetice.
Ienăchiță moare otrăvit, în vara lui 1797, iar un an mai târziu, este otrăvită Venețiana. Imediat după moartea acesteia, Alecu e arestat, tratat ca un infractor. Pare pierdut. În mintea lui Furtună, persistă încă privirile lui disperate, hainele aflate-n dezordine, în ceasul nefast, când a fost urcat cu de-a sila într-o căruță.
Deși nu sunt alți martori, familia nu-l sprijină - lucru de neînțeles. Dar soarta ține cu el: Moruzi e chemat la Stambul, iar în locul său urcă pe tron Hangerli, care clasează imediat cazul. Nu pentru mult. După un an și câteva luni, Moruzi prinde iarăși domnia Valahiei, iar primul lucru pe care îl face este să-l arunce pe Alecu la închisoare, acuzat de aceeași crimă, de către același Scarlat, care se vede că era mână în mână cu Alexandru Moruzi. Două cuvinte și despre el: Scarlat, apreciat de austrieci, luptător, comandant de oști, de orientare clar antiotomană, se pare că inspira încredere printr-o fire deschisă și fermă. Moruzi îl aprecia ori erau doar înrudiți ca puritani și macho, născuți să comande. În tot cazul, acest Scarlat este singurul acuzator al lui Alecu Văcărescu.
Povestea lui Scarlat e subțire. Dacă Alecu s-ar fi îndrăgostit de vara lui, existau multe metode prin care ar fi intervenit mai multe familii (măritiș, mânăstire, călătorii ori surghiun).
Nu mi se pare ca s-ar fi ajuns la crimă, chiar dacă ar fi existat o legătură între poet și vara lui.
La toată această poveste a participat multă lume. Nu este vorba doar despre o bănuială legată de crimă, ci despre un complot, despre o întâmplare cu mult mai gravă, pe care multă lume voia s-o ascundă.
Începând cu descoperirea cadavrului și terminând cu plângerea lui Scarlat - totul e ținut la secret. În documentele agiei se spune explicit să nu intre nimeni, să nu vadă nimeni cadavrul Venețienei, să nu se întindă zvonurile etc.
Tot de neînțeles este și amănuntul că familia Văcărescu nu-i sare lui Alecu în ajutor. Ceva grav, un conflict de nerezolvat se afla între ei și poet. Iar totul se leagă de libertate. Să ne amintim că imediat după moartea tatălui său, Alecu divorțează, asumându-și toate riscurile care decurg de aici. Respectiv, rămâne sărac, iar de pe urma marelui Ienăchiță nu moștenește nimic. Pentru că era petrecăreț și cheltuitor? Ar fi fost prea puțin. Niciun boier nu-și dezmoștenea fiul doar pentru atât.
Printre amănunte, aș mai trece și faptul că atât Ienăchiță cât și Venețiana - au murit otrăviți, fără să se știe în mod clar cine a fost criminalul.
Nu recunoaște crima, se disculpă, printre altele spunând despre victimă că îi fusese foarte apropiată (ca o mamă). Petrecuse multe clipe în casa ei, alături de copiii ei, de nepoți, printre ei fiind și Teodorachi Furtună.
Alecu venea în vizită cu trăsura, animând mai întâi strada, apoi casa. Era fermecător, elegant, recita poeme în limba greacă. Orice vizită a lui era memorabilă. Vara o vizita la moșia de la Jilavele, unde veneau toți nepoții ei, copiii celor trei fii. Teodorachi, era de aceeași vârstă cu Nicolae, fratele vitreg al lui Alecu, mai mare cu 6 ani. Elegant, cu mintea plină de vise și de versuri de dragoste, Alecu era un model pentru ei.
În plângerea prin care cere să fie disculpat, Alecu susține că nu mai călcase pe-acolo de vreun an. Pentru el, Venetiana era deja moartă (adică se certaseră iremediabil). Fusese un scandal, Alecu țipase, plecase trântind poarta. În urma lui rămăseseră Teodorachi și Nicolae, afectați de acest scandal, gata să sare și-n foc pentru Alecu.
Mai mult decât de învinuire, e supărat pe cel care a formulat acuzațiile. Nu vrea doar să se dezvinovățească, ci îl vrea pe Scarlat mort, lucru pe care i-l cere explicit lui Hangerli: „ Osândește, Măria Ta, pe această himeră în chip de om, imagine vie a răutății… stârpitură împuțită a naturii…”
Patimă, sensibilitate și talent. Din cuvintele lui răzbate în primul rând furia de-a fi fost nedreptățit. Afirmă indubitabil că Scarlat i-a înscenat crima, a inventat povestea. Cere cu insistență să fie interogați cei trei otrăvitori, suspecți de crimă. Oricum, mărturisirea lor n-avea mare valoare, fiind toți trei sclavi. Totuși despre declarațiile lor nu știm nimic și nici cum au ajuns să fie prinși.
În timp ce Alecu scrie jalba către Hangerli, Teodorachi Furtună se pregătește să intre în Divan, demnitate rezervată marilor boieri. Aceasta presupune că între el și Hangerli avuseseră loc tranzacții bănești. Patru moși ale Văcăreștilor sunt cumpărate de Hangerli. Poate că și eliberarea lui Alecu vine de-aici.
Restul familiei l-a abandonat în mod unanim. Și asta încă din copilărie, dacă punem la socoteală faptul că și moartea mamei lui e un abandon. Ienăchiță se grăbește să-l însoare și e destul de generos - îi dăruiește moșii numai să-l vadă însurat. Dudeștii erau și ei foarte bogați, totuși Elencu, nevasta lui Alecu era doar un copil - avea 15 ani. Este exclus un conflict solid între ea și Alecu. O vedem la bătrânețe într-un tablou - acrită, înnegurată. Și pentru ea măritișul, apoi ruptura, trebuie să fi fost destul de dramatice.
Mama vitregă a lui Alecu, prințesa Caragea, era cred o femeie greu de suportat, lăudându-se cu descendența ei princiară, din care cauză i se spune Domnița. În lungul proces pe care Alecu i-l intentează acesteia după moartea tatălui său, se vede că judecătorii se ploconeau rău în fața Domniței, care nu-i dă nimic fiului ei vitreg. Procesul e lung și păgubos, iar Alecu își scrie singur argumentele, într-un stil clar, elegant.
În acest timp, tot prin bunăvoința lui Hangerli, primește o slujbă de clucer. Supraveghea încasarea taxelor pentru Palat. Respectiv, urca în trăsură și colinda prin niște județe din sud, în gerul uscat al lunii noiembrie.
Și procesul de divorț e lung și urât.
Nimeni nu-l vrea, nimeni nu-i poartă vreo simpatie. Toți Văcăreștii par marcați negativ de întâlnirea cu acest poet preromantic, avântat, sensibil și revoltat.
Chiar și după moarte, Alecu e un fel de rudă secretă. Fiul său, Iancu, și el poet, în multe privințe, moștenitorul spiritual al tatălui său, îi aduce osemintele în cimitirul familiei, cu toată discreția. Numele lui a fost pomenit în șoaptă de toți Văcăreștii care-au trăit după el și care nu-l cunoscuseră.
După a doua venire a lui Moruzi pe tron, Alecu e din nou arestat, sub aceeași învinuire de omor, și trimis într-o închisoare din Tulcea, de fapt, un țarc păzit. Doarme afară, în ploaie, pe o rogojină, doar cu hainele de pe el. N-are bani și cu greu reușește să scrie câteva scrisori - niciuna familiei. Din ele aflăm câte ceva despre perioada detenției, a exterminării, de fapt. Tulcea era sub jurisdicție otomană și chiar este exagerat c-a fost dus acolo. Totuși nimeni nu pare scandalizat de acest lucru. În ultima scrisoare, se plânge că în curând gardianul îi va lua călimara.
Îndură umilințe și chinuri din vară și până toamna, când moare (în noiembrie, 1799). Avea doar 30 de ani. În ultima sa clipă de viață, pe când umezeala din rogojină îi intră în oase, iar deasupra Dunării se adună aburi de iarnă, vede aievea fața lui Scarlat Câmpineanu, în chip de înger răzbunător.
Singurul care ar fi putu să știe întreg adevărul este Moruzi, care nu lasă nimic să iasă la suprafață, mai ales că nici n-are timp. În 1816 cade în dizgrație, e arestat și vândut la galere. Înainte să moară, pe când trăgea la rame, fără speranța salvării, i-a apărut figura himericului Scarlat, amintindu-i adevăratul motiv pentru care Venețiana murise, secret pe care l-a dus cu el pe lumea cealaltă.
Dintre toți cei care l-au cunoscut pe poet, doar Teodorachi Furtună (1774-1853) pare să nu-l fi uitat. La mulți ani de la moartea lui, pe când Furtună trecuse de 60 de ani, după ce se întâlnește cu Anton Chladek, pictorul, după o seară de amintiri, îi comandă acestuia tabloul, unul dintre cele mai expresive portrete din epocă. Nu vrea un tablou cu bunica lui, Venețiana, nu vrea portretele surorilor sale sau pe-ale copiilor lui, ci portretul lui Alecu și pe-al tatălui lui Alecu. Poate că iubea poezia și voia ca urmașii să știe că au existat doi poeți în familie. Poate.
E interesant de studiat și portretul care-l înfățișează pe Teodorachi, pe fața căruia se văd încă amintiri grele. În spatele său se ghicesc siluete de ceață. Privindu-l este imposibil să nu observi câteva detalii: e îmbrăcat cu hainele tinereții, cu anteriu deschis la culoare, cu barba tăiată la fir, ca și Alecu. Iar pe degetul mic poartă un inel, exact ca și el.
Viața lui de persoană, colerică, a trecut în mare singurătate, după cum povestește Ion Ghica. Era ursuz, dar cu slăbiciuni, între care avariția se afla pe locul întâi. Lăcomia compensa o lipsă ireparabilă. La moartea marelui ban Furtună s-a descoperit că pivnița era înțesată cu galbeni, dar nimeni nu călca pe acolo, pentru că o stafie patrula nopțile, o siluetă subțire, care uneori recita versuri în limba greacă.
Dintre toate cele trăite, în mintea lui se află doar cei doi poeți, tată și fiu, aflați într-un conflict secret, din care nu lipsește otrava.
Doi oameni au murit, amândoi cu autoritate deplină - tatăl lui Alecu și bunica lui Teodorachi Furtună - amândoi otrăviți. Două bariere, dincolo de care se întindea libertatea. Așa au crezut, așa au sperat.
Cât despre Moruzi, nu era decât un om care credea că e dator să restabilească ordinea, să pună capăt oricărui exces. Iar Scarlat era omul lui de încredere, care-i strecura în urechi cele mai dosite secrete, cele mai ciudate întâmplări din oraș.
Ultimul lucru pe care îl știu despre Banul Furtună este de la Ion Ghica, scriitorul. Acesta avea o datorie întârziată, care presupunea un comision mare și-l vizitează pe banul Furtună pentru a regla situația, ocazie de a-i face portretul, balzacian, descriindu-l ca pe-un cămătar întunecat și zgârcit. Era îmbrăcat cu un anteriu verde, peste care purta o haină cărămizie, de postav. L-a ținut șase ore, l-a umilit, l-a frecat bine, fără să știe că motivul nu se afla în mizantropie, ci într-un trecut dureros. Scarlat Câmpeanu, stârpitura, acuzatorul lui Alecu, era bunicul lui Ion Ghica.
(Doina Ruști - Crimă și poezie, în vol. Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, Litera, 2022)
© Doina Ruști, 2022. Toate drepturile rezervate.
Textul nu poate fi reprodus, adaptat, dramatizat sau utilizat în materiale audio-video fără menționarea sursei și fără acordul titularului drepturilor de autor.
