În 25 mai 1798 Alexandru Calimach, la acea vreme domn al Moldovei, îi face un cadou lui Carp, boier însemnat, de la Curtea sa. În loc să-l recompenseze cu o primă, cu un ceas frumos ori cu o diplomă de onoare, îi dă în dar doi sclavi. Îi și vedem, un bărbat și-o femeie, gătiți cu fundă roșie și aduși plocon la poarta lui Carp. Aceștia sunt Jodin sin Martin și Jaluna. Tată și fiică.
Documentele veacului al 18-lea sunt bogate în informații. Printre titluri destinatarului, e notat scurt și motivul pentru care cei doi sunt făcuți cadou: erau „străini” și „netoți”. Respectiv, făceau parte dintre sclavii domnești, pe care domnitorul putea să-i vândă sau să-i dea de pomană. În general, această categorie provenea din sclavii fără stăpân, fugari, ori născuți la Curte, din părinți, tot așa, aflați în proprietatea domniei. Dacă niște oameni scăpați de robie, de exemplu, treceau granița din Valahia în Moldova ori invers, odată ajunși acolo, neavând acte, erau înrobiți frumușel și făcuți sclavi domnești.
Situația lui Jodin și a Jalunei e ușor diferită.
Jodin, fiul lui Martin, trecut puțin de 40 de ani, la anul 1798, și-a petrecut bună parte din viață la Marseille, ca trândav și unic bărbat al unei familii de precupețe. Conversațiile erau scurte între el și familie: pe lângă un defect de vorbire, mai era și graiul de-acasă, un sătuc în care toate cuvintele păreau măcinate sub piatră. Prin urmare, a sta la taifas cu Jodin era o corvoadă, din care motiv, zilele lui curgeau cam la fel, trezindu-se târziu, coborând în grădină, sub un pin, unde avea masa lui, scaunul lui, sticla lui cu pastis și plăcerea de-a privi marea de pe stânca unde-și avea casa. Femeile erau plecate bună parte din zi, iar o bătrână servitoare îi aducea mâncarea la prânz. Către seară cădea obosit, exact la ora la care apăreau și precupețele de la piață, cu zarzavaturile în coșuri, cu buzunarele pline de bani.
Totul pentru Jodin a decurs într-o lenevie totală, până când în poarta lor a bătut Jaluna. Aceasta, în vârstă de nici 14 ani pretindea că e fiica lui Jodin, făcută la tinerețe. Vorbea prost și eliptic. Dialectul ei obscur, dezordinea generală și ochii aprinși o indicau din neamul gitan, ceea ce-a declanșat mai întâi un scandal moderat, apoi o păruială în toată regula.
Totuși, ceva din Jodin s-a mișcat. Un firicel de venin a urcat din ochii Jalunei până la masa lui de sub pin. Noaptea de vară, pusă deoparte între amintirile lui, luna subțire ca o brățară și mirosul de fum, provenit dintr-o claie de fân, toate astea îl îmboldeau să stea în preajma Jalunei. Nu neapărat s-o accepte ca fiică, dar măcar s-o țină de mână, să tragă în nări parfumul de carne, care fusese poate a lui, cândva.
Într-o dimineață, după ce precupețele au plecat pe la piețe, contrar obiceiului său, a ieșit din casă și nu după mult a dat de Jaluna, rezemată cu resemnare de un gard. Nu și-au spus multe. Dar ceva între ei s-a legat, încât după doar câteva întâlniri, au urcat într-o trăsură de poștă.
Mai întâi, Jodin a crezut că-i va plăti drumul și-o va conduce la destinație, într-un târg, cât mai departe, pe care să-l știe doar el. Dar apoi și-a dat seama că Jaluna nu putea să-și găsească locul ușor. Din oraș în oraș, propunându-și în fiecare moment să se întoarcă la precupețele lui, Jodin s-a trezit transformat în însoțitorul unei copile, despre care nici măcar nu știa dacă era fiica lui.
Ceea ce ne interesează pe noi e că, după câteva luni de voiaj clandestin, au ajuns cumva într-o piață de sclavi, la București, ceva mai jos de Curtea Veche de azi. Despre piața asta am mai vorbit în Mâța Vinerii și vă reamintesc că era un spațiu improvizat, un maidan înconjurat de căruțe. Acolo puteai să-ți cumperi un om pe un preț de nimic, căci marii negustori de sclavi nu călcau pe acolo, ci erau afaceri neînsemnate cu oameni de care cineva voia să scape imediat. Jodin și Jaluna au devenit atracția târgului, nu doar prin înfățișare, care îi arăta ca străini, ci prin vorbe, care erau venite de pe lumea cealaltă. Bărbatul mormăia cu nările înfoiate, iar fata scotea câte un sunet prelung, cu ochii ieșiți din orbite. Doar cele două nume se distingeau clar, repetate și însoțite de gesturi, încât într-un ceas făcuseră ocolul orașului. N-a rămas târgoveț care să nu fi știut de Jodin și Jaluna, două apariții bizare. Se spunea c-ar fi fost aduși de pe o insulă cu vrăjitori, c-ar fi fost găsiți în pădure, că aveau locuințe subpământene. Dar ce nu s-a spus! Poate și din cauza faptului că din privirile lui Jodin se prelingea uneori amintirea anasonului de sub pin și-a plăcerilor sale trecute. Și-atunci parcă toată lumea se moleșea, intrată în visătoriile unor sclavi. Într-un moment ca acesta, cineva a realizat că cei doi străini se topiseră în căldurile verii. Poate că fusese magie, poate că Jodin și Jaluna învățaseră ceva de la viață, iar când au prins un moment bun au șters-o pe rând, în timp ce noul stăpân tocmai plătea pentru ei. Au fost căutați, li s-a făcut descrierea în goarnele de prin foișoare. Arnăuții au bătut pe la porți.
În ciuda acestei energii risipite, cei doi n-au mai fost văzuți pe la București, din care motiv propun să trecem pe harta noastră spațiul din fața Hanului lui Manuc, numindu-l „Piața de unde au dispărut Jodin și Jaluna”. Și să nu credeți că născocesc! S-a vorbit mult despre dispariția lor, crezându-se că s-au dizolvat sub răsuflările unui zeu. Unii pretindeau că i-ar fi văzut umbre roz, strecurate pe lângă ziduri, alții jurau c-ar fi coborât în apele Dâmboviței.
N-are nicio importanță că un an mai târziu aveau să fie făcuți cadou în Moldova, socotiți „netoți” si lipsiți de utilitate pentru domnie. Nici ce-au mai făcut odată intrați în casele boierului Carp. Nimeni n-are chef de un deznodământ atât de banal, de-un final ferm. Pentru bucureșteanul adevărat, Jodin și Jaluna au rămas doi străini, vrăjitori și ciudați, cu loc rezervat pe harta întâmplărilor rare.
