Am tot scris despre el, îl știți și voi, un copac bătrân, sprijinit în schele și tencuit cu ciment, totuși verde, în ciuda vârstei, pe jumătate în grădina Bisericii Batiște, și pe jumătate în stradă. Este imposibil să nu-l fi văzut!
Am scris despre el în Cămașa în carouri, în povestirea Spiridușul de pe str. Batiștei, dar și în Manuscrisul fanariot.
Cam în toate pomenesc despre farmacist, a cărui poveste se află undeva în subteranele legendelor despre dud.
Se zice că numele lui Brâncoveanu e legat de acest copac. Se mai spune că un mahalagiu, pe nume Manciu, speriat de cuvintele domnitorului (care îi poruncise să coboare din pom), l-ar fi îngrijit atât de bine după aceea, încât a devenit un dud cu fruct vrăjite. Nu se știe ce i-a pus la rădăcină și nici cu ce i-a uns frunzele. Nu se știe nici ce anume a născut superstiția că dudele ar fi fost pline de spiriduși. În tot cazul, multă vreme după ce Manciu murise s-au întins prin București poveștile dudului.
Fructele lui erau ocolite cu venerație, fără să se mai știe exact de ce. Totuși, unii susțineau că dacă mănânci din acest copac sacru, te micșorezi brusc. După alții, bucureștenii făceau temenele în fața dudului pentru că erau apăsați de amintirea unui venețian sfidător.
Acesta, un tip cu nasul pe sus, foarte îngâmfat și preocupat de parfumuri, era sigur că adevăratele miracole se întâmplă numai în laboratoarele lui. Ba chiar avea tupeul să spună că uleiurile lui parfumate pot să schimbă înfățișarea, culoarea părului și chiar ochii. El însuși mirosea ca ca floarea de tei.
Acest Marco își cumpărase o casă exact lângă dud și adeseori lua în derâdere miturile din mahala. La început se mulțumise să strivească sub tălpi fructele căzute pe jos, într-un mod batjocoritor și mojic, luând în derâdere puterea celui mai bătrân copac din oraș. Văzuse prea bine că nimeni nu mânca dude, nimeni nu-i rupea crengile și niciun picior nu se apropia fără tremur de el.
Marco, acesta era numele farmacistului, era un bărbat insolent, în sângele căruia se adăpostiseră niște ironii ascuțite. Mai mult ca să le dovedească bucureștenilor că dudul lor nu face doi bani, aplecase o creangă înnegrită de dude și cărăbănise în el câteva mâini bune, până când i se albăstriseră dinții.
Ținându-și spatele drept, a traversat fără să privească în jur. Din felul în care își țuguia buzele, se vedea satisfacția. A deschis poarta și-a dispărut. Uite-așa, cum dispar aburii sub un capac! S-a topit printre pietrele albe ale aleii.
În urma lui, mahalagii au privit aproape un ceas.
Un timp s-a șușotit pe la colțuri, apoi unii s-au dus să întrebe, dar casa farmacistului părea pustie și-a rămas așa niște luni.
Abia când lumea aproape uitase de întâmplare, o slugă a povestit că farmacistul se micșorase, ajunsese mai mic decât frunza salcâmului și chiar mai mic decât cireașa de mai, încât cineva dintre-ai casei l-ar fi strivit din greșeală sub talpa unui papuc.
Prin urmare, vă invit să punem pe hartă și acest dud de pe Batiște, acum cât încă mai e „în picioare”. Dacă treceți pe-acolo, nu-i încercați dudele! Sunt bătrâne și locuite de spiriduși.
