Noapte bucureșteană
Peste București căzu iarăși teroarea parfumului de magiun. Prin livezile desfrunzite se lăsau valuri, iar pe străzi, pe poleiala de gheață, aluneca miros de arsură.
Ioniță luntrașul se auzi strigat de o voce înaltă. Drumul era pustiu, iar peste Lacul lui Dura băteau genele serii. Pescarii plecaseră, iar din mahalale se ridica miros de usturoi și de pește prăjit, semn că la acea oră lumea se pregătea să mănânce. Ioniță nu avea chef să se întoarcă acasă. I-ar fi plăcut să colinde, să bată cu piciorul orașul. Există uneori astfel de elanuri, când nu-ți mai sunt de ajuns fericirile vieții. Te simți împins de la spate să riști, să faci ceva nebunesc. Începu să se miște în direcția din care crezu că venise glasul, iar în marginea drumului descoperi o trăsură cu un felinar cât cireașa, care se bălăngănea sub coviltir nou. Vizitiul părea adormit.
Nu cunoștea trăsura, roșie, de un roșu cum nu mai văzuse la nimeni. La ferestre se mișca unduios o perdea de aceeași culoare, ceea ce îl făcu să rămână pe loc. Pânza se foi, iar după un timp apăru capul unei femei care îl îndemnă șoptit să urce în trăsură.
— De unde mă cunoști? întrebă el, foarte mișcat că femeia îi spusese pe nume.
— Toată lumea te știe!
Ioniță își aminti cum veneau târgoveții să-i vadă barca și instinctiv pipăi tibișirul din buzunar. O dată la câteva zile întărea literele care îi alcătuiau numele, iar operația asta îl făcea fericit, aducându-i în suflet zilele luminoase, pe când dascălul Filimon (ah, ce l-a mai iubit pe acel dascăl!) îl lăuda pentru scrisul său ordonat. Mai avusese clipe de glorie, dar lumea uitase. Acum însă chiar a ajuns să-l știe tot târgul, iar trăsurile, iată, opreau lângă el. Și-o și merita! Cine-și mai scrisese numele așa cum și l-a scris el?! Un sentiment de mândrie îi trimise tot sângele în urechi.
I-ar fi plăcut să scapere amnarul, ca să-i vadă fața mai bine, iar femeia parcă îi ghici gândul. Perdeaua se mai mișcă puțin, lăsând la vedere interiorul trăsurii, luminat de un ciob, în care licărea lumânarea. Femeia avea o față de un alb ireal, pe care buzele ieșeau foarte bine în evidență, roșii, în nuanța trăsurii.
— Ce treabă ai tu cu mine? întrebă luntrașul cu un glas în care deja își făcuse loc aventura.
— Hai, urcă!
Era lună plină, iar în zare parcă toți lupii ieșiseră din păduri.
Pe canapeaua făcută din perne, carnea luntrașului luă imediat foc. Femeia din fața lui lăsă să-i cadă tartanul în care era învelită, iar de sub pulpanele grele ieși la iveală un picior gol, care se apropia șerpește de el. Așa ceva i se părea imposibil. Femeia nu avea nici rochie, nici șalvari.
Trăsura porni, iar o mână nevăzută trase perdelele.
(Homeric, 2019)
