Ajunge în București cândva pe la 1776. E un bărbat care știe bine turcește, dar rupe și pe românește un pic. Numele lui este Hagi Zaharie, zis Străinul. Nu e turc, nu e alt neam. Nu se recomandă ca făcând parte din vreo nație. Dar vine direct de la Stambul, din inima Imperiului. Și are cu el o sclavă, învăluită în voaluri, și un copil în vârstă de 5 ani.
Acest Zaharie Străinul închiriază un teren și-și ridică o prăvălie în care, n-o să vă vină să credeți, vinde curele. Sunt fâșii de piele bune pentru legat cuferele, pentru ornamentat divanul, pielicele cu nasturi metalici, foarte potrivite pentru cărat în spate calabalâcul ori pentru legat gurile unor butii, borcane și oale. Curelușe pentru câini, simple ori ornamentate cu minusculi clopoței auriți, brățări pentru mâini, glezne; coliere cu ținte. Iar pe lângă acestea, mai vindea pungi și băieri de pungi, șnururi, șireturi și chiar năsturei - brodați, vopsiți, de toate mărimile. Era doar o prăvălioară, cum i se spune în documente, dar se găseau multe acolo.
Și pentru c-a venit vorba despre documente - ei, bine, povestea lui Zaharie Străinul stă scrisă în câteva acte oficiale, publicate în Istoria lui V.A. Urechia. Sunt documente de cancelarie, toate datate 1793, când bietul Zaharie și-a dat duhul, iar șeful negustorimii din mahala a făcut inventarul.
Oh, nici pe departe nu se mai afla acolo marfa despre care am scris mai sus! În toată încăperea rămăseseră două-trei lucrușoare - o haină veche, câteva curele scorojite de vreme și o cutie goală, pe fundul căreia era scris cu chirilice cuvântul Stambul. Nici măcar tejgheaua nu se păstrase.
În mod normal când murea cineva fără testament, fără urmași, se vindeau bunurile defunctului, pentru a se plăti ceremonia religioasă și celelalte - pomeni, rugăciuni, lumânări - fără a căror lumină cadavrul nu putrezea cuviincios. Dar de data aceasta nu prea era nimic de vândut, deși la vremea aceea totul se păstra, nu existau lucruri de aruncat.
Aceste câteva obiecte, rămase în prăvălia lui Zaharie făceau exact 3 taleri și deja fuseseră scoase la mezatul telarilor, când a apărut un tânăr, mai mult un puști, cu toate că susținea că are 20 de ani și că deja e meseriaș, cojocar în București, cu patalama și ceva clientelă. Numele lui era Stoian și era fostul sclav al negustorului de curele. Îl crescuse avusese grijă de el. Iar acum, în semn de recunoștință, se oferea să plătească toate cheltuielile de înmormântare și ce mai era. În schimb, voia haina veche așa putrezită cum se afla, ca să-i amintească de Zaharie, care fusese un om cum mai rar.
Iar de aici începe miezul poveștii, acea parte desfătătoare, pe când Zaharie era tânăr, un bărbat care se se uita la tine o dată și te făcea praf. Călcase în picioare toate străzile cartierelor mărginașe, bătuse pe la uși și dansase noapte pe plajă. Învârtea multe și știa multă lumea.
Averea lui era o căruță plină de lucruri utile, cutii, ascunzători săpate în oiște și chichițe în care își ținea banii și actele, iar mai presus de toate o punguliță, cât o spinare de șoarece, în care păstra 7 diamante, scoase în mod abuziv din colierul unei neveste de dragoman.
Stambul, zi topită de vară, răcorită de răsuflarea Bosforului. Pe străzi se mișcă șalvari înflorați, picioare elegante, de cai. Dinspre port, o coloană de sclavi urcă alene, femei cocoșate de cât se chirciseră sub puntea unei corăbii, bărbați încătușați, câțiva bieți gardieni, nevoiți să plesnească din bice, într-o zi bună de trândăvit. Plus Zaharie, cocoțat pe capra căruței.
Cam așa a fost întâlnirea dintre el și Stoian, care pe atunci abia intrase în al cincilea an al vieții lui, dar deja era „om” umblat: de luni bune se plimba dintr-un loc într-altul, de la Plovdiv în Crimeea și apoi la Stambul.
Inexplicabil, privirea lui Zaharie s-a lipit de copil. Din cauza foamei, ochii îi păreau și mai mari, iar cum înainta ținându-se de fustele maică-sii, părea plăpând, împiedicat de niște picioare de om obosit. Înfășurat într-o cârpă pe care o flutura briza mării, arăta ca un cartof ținut sub jetul de apă. În aer șficuiau bicele, pe pavajul orașului cădeau cu lentoare fructele coapte. Și în căldura care amețea totul, în colcăiala de robi asudați, biruit de mirosul de zarzăre și de sunetul îndepărtat al valurilor Bosforului, Zaharie a simțit că toate lucrurile își pierduseră din valoare. Oamenii din jur se topiseră, animalele se evaporau în aerul verii și din toată mișcare orașului rămăseseră numai ochii unui om mic.
A dat bice cailor, urlând ca un disperat. În calea lui s-au răsturnat coșurile, au zburat câteva zeci de găini, ogarii s-au luat la întrecere, iar vasele, frumos așezate, în piramidă, s-au făcut praf.
Când lumea și-a revenit după haos, Stoian și mama lui dispăruseră, iar căruța lui Zaharie alerga spre poarta orașului.
Toată această călătorie în valuri de praf și-o aduce aminte Stoian, în timp ce strecoară cu grijă în buzunar un lucrușor cenușiu. În urma lui, în marginea Pieței de zdrențe, rămâne o haină care fusese cândva fala unui vânzător de curele.
