Draga Doru Iftime, sunt una dintre acele multe persoane care văd lumea epic. Dacă mă întrebi ce mai fac, nu sunt în stare să răspund adverbial, pentru că am nevoie să detaliez contextul, să-ți povestesc despre persoanele implicate. Dacă aș fi trăit în epoca arhaică aș fi stat cocoțată în punctul de observație, ca să povestesc ce se vede la orizont. Dar viața mea ar fi fost scurtă, pentru că nu m-aș fi putut abține să nu spun și finalul posibil al faptelor abia începute.
Îmi place să construiesc, iar bucuria acestui joc este atât de intensă, încât nimic altceva nu mai contează. Într-o vară a copilăriei, cu mulți prieteni și veri, cineva a lansat ideea să ne facem câte o colibă, din calabalâcul bunicilor mei. Și chiar erau multe acolo - magazii, trăsuri străvechi, grajduri și cufere, ca să nu mai vorbim despre poduri ori pivnițe. Și-am început să văd în minte detaliile, să caut părți ale viitoarei case, mobilier. Mi-am ales un loc bun, între smochini, și tot restul zilei am lucrat cu fervoare, până am ridicat o colibă, cu steag, chiar și cu ușă, imaginându-mi deja ce-o să se întâmple acolo, cine-o s-o locuiască și cum o să se degradeze cu timpul, când și unde va dispărea pentru totdeauna. Arăta ca un cap uriaș de curcan, ascuns între frunze, iar eu eram atât de absorbită de joc, încât am uitat de ceilalți, cu toate că-i simțeam pe-aproape. Abia spre seară am constatat că nimeni nu se apucase de lucru. Priveau de pe balcon, tolăniți în șezlonguri, pe divanul din chioșc, distrându-se pe seama mea. Cam asta e și cu scrisul: când mă apuc de un roman, sunt acolo cu totul, iar acțiunea asta mă declepsidrează, mă transformă în mâț fericit.
