Băneasa Filipeasca moare într-un august de chihlimbar, anul 1788. Iar ultimele ei după-amieze se scurg sub pe divan, privind crengile unui nuc, care bat în fereastră. Departe, printre frunzele morții, se mișcă în valuri dogoarea de vară. Alături de băneasă nu e decât Nița, o cameristă, al cărei nume avea să rămână în istorie.
16 ani, două cozi legate la spate și o eșarfă subțire peste urechi, răsucită pe frunte, mărginită cu năsturei din lemn de cireș, plus două mărgele albastre. Băneasa și-a făcut testamentul de mult, dar epitropul averii ei, un văr de încredere, o vizitează pentru o ultimă confirmare.
Amândoi aruncă un ochi peste hârțoage. Totul rămâne așa. Băneasa suspină, vărul se uită în jur. Amândoi se gândesc la același lucru. Ce-ar face Nița cu niște haine domnești, cu niște inele adevărate? Și într-un elan, care contravine cu totul castei și obiceiurilor de-atunci, băneasa adaugă în testament câteva lucruri pentru cameristă, mai mult ca să-și poată imagina uluirea ei, drumul pe care aveau să i-l croiască în viață niște lucruri la care Nița nu visase până atunci.
Îmbrăcămintea era scumpă și tocmai de aceea se lăsa moștenire, prin testament. De regulă, slugile nu primeau haine - nu aveau unde să le poarte, dar desigur le puteau vinde. De cele mai multe ori, prin testamentele existente se specifică starea proastă a obiectelor pe care le primeau slugile: o servitoare, care își îngrijește stăpânul până în ultima clipă, primește o plapumă putrezită. Ce putea să facă sluga cu acest dar? Nu disprețuiți plapuma! Era bună de pus pe foc sau de astupat vreo gaură din acoperiș. Nimic nu se arunca, nimic nu zăcea la gunoi pur și simplu.
Prin urmare Nița rămâne cu gura căscată, după ce află ce moștenește de la defuncta stăpână. Și iată și moștenirea: o haină lungă, de mătase, căptușită cu blană de pisică sălbatică, vreo 7 m de pânză, bună de croit cămăși ori batiste. Un capișon ornamentat cu mărgele, două rochii domnești, cu dantelă și nasturi de sticlă, inele și cercei de argint, un mic granat, câteva șorțuri, plus două coliere din mărgăritare - respectiv perle false. La acestea se mai adăugau pantofiori fini, șaluri și două lenjerii ordinare. Cu toate aceste lucruri, Nița se putea mărita. Se chema că e înzestrată.
După moartea stăpânei se întoarce acasă, la tatăl ei, Stanislav, un tip cu pretenții, care pe la tinerețe fusese slugă de Divan, iar acum își freca papucii pe podurile din București. Desigur este încântat de moștenirea fiicei, e chiar uimit.
Nița nu stă mult pe-acasă, ci-și găsește un nou stăpân. După cum explică în scrisoarea ei către vodă, se temea să nu i se prăpădească țoleturile. Respectiv, cu lucrurile primite, dar și cu o slujbă, își putea găsi mai repede un bărbat. Pe când dacă stătea să aștepte, ar fi rămas doar proprietara unor obiecte uzate și-atât.
Se angajează tot cameristă, la Nicolae Ciubucciu, și în scurt timp se logodește cu un căpitan. Dar moștenirea ei rămăsese acasă, la Stanislav, care nu doar că nu intenționează să i-o înapoieze, ci se simte chiar jefuit. Obiectele lăsate de băneasă, împotriva legilor castei, generează scandal. Haina îmblănită cu mâță pune distanță între tată și fiică. Inelușele, bune de vândut la zlătari, încep să facă tumbe prin casă. Mai erau și celelalte, pe care Stanislav, ca tată se simte îndreptățit să le țină în păstrare. Cuvinte grele alunecă dintr-o parte în alta, curând intrate în putrefacție. Fata își cheamă în ajutor stăpânul, care îi scrie foaia de zestre, iar Stanislav îl acuză că în casa ciubucciului se întâmplă păcate, i-a transformat fata în obiect sexual și altele și mai și.
Procesul ia amploare. Sunt aduși martori. Nevasta ciubucciului e ofensată la maximum, iar Nicolae își chemă în ajutor prietenii.
În timpul acesta, blana de mâță năpârlește discret, iar pânzetul prinde pete de mucegai. Logodnicul începe să-și piardă răbdarea, ciubucciul își dă seama că n-are timp de scandaluri. Nița a mai îmbătrânit cu un an, iar năstureii ei de cireș, s-au înnegrit de la atâta spălat.
Citind scrisoarea, Mavrogheni se umple de nostalgii și regrete, iar umbra morții îi bate în geam: până și Filipeasca, băneasă cu o viață cam ștearsă, își făcuse în sfârșit loc în istorie, datorită unor bulendre uzate, pe când el, ditamai principe, va pleca la război, poate va muri printr-un sat bulgăresc (și-așa a și fost), iar de pe urma lui nu va rămâne nici numele. Un gând duios îl leagă subit de Filipeasca și, mai mult de dragul ei, decât al unui adevăr care oricum nu contează pe lume, îi dă dreptate Niței, hotărât să pună și el un umăr la nemurirea bănesei.
