N-o să uit niciodată verile de la Comoșteni, nalba înaltă, legănându-se lângă scară, și pe unchiul Grig.
Cu toată lumea care se vânzolea prin casa noastră, eram destul de izolați de restul co- munității, poate datorită vieții noastre interne pe care n-am mai regăsit-o după aceea la alții. Pentru noi ochii aveau un rol principal, și când spun asta nu fac o metaforă – faptele care con- tau se făceau din priviri.
Tot ce se întâmpla zi cu zi era hotărât de buni- că-mea, o femeie scundă, cu ochi luminoși, care te aduceau în stare să faci exact ceea ce voia ea. Aș fi refuzat pe oricine din familie, în mai multe situații, și chiar pe bunică-mea, dar dacă apucam s-o privesc în ochi – totul era terminat, nu mai aveam puterea de-a spune nu. Ochii ei mă adul- mecau peste tot, nu aveam scăpare, iar uneori o simțeam în spate, înfigându-mi în omoplați două cuie fierbinți. Nici nu vorbea mult. Se uita la tine, și știai ce voia. Își rotea privirile peste curte și, unul câte unul, toți membrii familiei se mobili- zau spre aceeași treabă, teleghidați.
Mama avea niște ochi plânși, încât nu știam niciodată dacă se bucură de ceva, iar tata o privea de la distanță, oarecum pe furiș. Adeseori buni- că-mea îl certa, nu te mai uita la ea, îi spunea, c-o faci să plângă. După cum vorbeau ceilalți despre el, am rămas cu impresia că ochii lui răspândeau o tristețe fără motiv. Uneori mă mâhnea și pe mine, avea în privire ceva dramatic, moștenit cu siguranță de la bunică-mea. Noroc că trecea rar pe-acasă, nu știu unde călătorea, dar mereu îl ve- deam făcându-și bagajul, iar la întoarcere aducea cadouri, în special dulciuri pentru mine și eșarfe spumoase pentru mama, așa că o bară metalică din șifonierul ei era îmbrăcată în voaluri de toate culorile, mătăsici și alte pânzeturi subțiri.
Dar dintre toți, figura unchiului Grig era cea mai misterioasă, un tip taciturn, îmbrăcat întotdeauna, vară-iarnă, cu haine groase, costu- me încheiate la nasturi de parcă ar fi vrut să se protejeze de frig sau de alte primejdii. Și mai avea și-o pălărie, tot neagră, de sub care ochii, cu pleoape înalte, priveau nemișcați dincolo de garduri, de case și chiar dincolo de râu, în desișurile unei imaginare păduri. Privea fix și nu zâmbea niciodată. Adulții din familia noastră îl porecliseră Herr, încă din vremea adolescenței. Nu știam dacă înseamnă ceva, dar mi se părea potrivit, tocmai pentru că suna ca o chestie fără sens. Acest unchi nu se uita niciodată la mine, deși la vremea respectivă atrăgeam atenția mai mult ca acum. Dormea într-o cameră cu intrare separată, cu ferestre spre tufele de smochini, care ascundeau destul de bine și intrarea, dar și o parte din curtea care îl izola de noi, un teren îngust, cu un mic chioșc și-o bancă. Se spunea că asta fusese camera lui în copilărie. Nu lua masa cu noi, ci îi duceam, în special noi, co- piii, un coș cu prânzul sau cu cina, pe care îl lăsam lângă ușă. Ciocăneam o singură dată și-o luam din loc, fără să privim înapoi, după cum ne dăscălise bunică-mea. Pe timpul zilei stătea pironit pe bancă, în fața chioșcului, unde ne era interzis să călcăm.
(Herr, Treisprezece, Proză fantastică)
