In urmă cu mulți ani, într-o toamnă ca asta, intram la Gaudeamus, cu primul meu roman. Ca în Dumas, azi m-am întors, dar online, cu Luana Stroe. Vă mai aduceți aminte de zilele târgului de carte? De zumzetul halelor? De vocile luptătorilor, plasați întotdeauna la intrare? De eșarfele aruncate cu neglijență pe umăr? De răgușeala… oh, nu! Am vrut să spun: de cărțile răgușite?
„Cuvintele sunt niște albine albastre, avea dreptate Naum. Câte aspirații se lipesc de pi- ciorușele lor, nici nu știți câtă viață urlă captivă într-o vibrație! Planetele cântă, într-adevăr, așa cum zumzăie motorul unei mașini, iar ecourile plutesc plăpânde, până când cineva le adună, un vehicul înaripat, trimis cu intenție de creierul unui om, sau pur și simplu de un țânțar rătăcit care nici nu știe ce face. Unele cuvinte sunt fă- cute cu greu, din trepidații, adunate de-a lungul vieții, iar la final, după ce-au intrat cu totul în viața comună, se alterează, un urlet sinistru dă peste ele, făcându-le praf. Și-așa, avariate, sunt puse uneori la păstrare, în seifuri ermeti- ce ori în alte ascunzători ingenioase. De ce le păstrează un om?! "
