Cuvântul ciudat vine din slavă și e intrat în limba noastră în primul rând prin textele religioase, scrise în slavonă, dar nu numai. Ciudă însemna la origini minune, dar și mirare, desemnând ceva care te lasă cu gura căscată de uluire. Un obiect sau o întâmplare ieșite din comun, nemaivăzute, care-ți ridică nivelul adrenalinei. De aici și celelalte sensuri, în primul rând cele derivate din popularul cuvânt ciudă, cu sensul de mânie, dar mai ales de invidie, uneori, rușine, urmare a unui lucru penibil.
Un om înciudat e răvășit, nu se mai controlează, nu se mai poate opri. Devine de nerecunoscut. E înciudat și ciudat pur și simplu, ori cum se zice astăzi - ciudățel rău. Nu doar pentru că e plin de invidii, ci pur și simplu pentru că expresia lui seamănă cu burzuluiala nemulțumitului, cu fețele frustratului din orice motiv. Devine extravagant, bizar, lipsit de credibilitate, gata de luat la harță. O ciudățenie ambulantă, exact ca Anton. De ce l-am ales tocmai pe el? În primul rând pentru că așa scrie la scripte: Anton a fost ciudat rău.
Era un tip din Ianina, din orașul celui mai bun tutun din Imperiu. Mă refer, desigur la Ionia grecească, prin Stambul și la București numită Ianina. Când ziceai tutun de Ianina, te refereai la ceva parfumat, la un tabac auriu, uscat bine, cam ca cel olandez din zilele nostre.
Antoniade, zis Anton cafegiul, a descins în București pe la anul 1793, într-o toamnă. A închiriat o incintă, lipită de-o prăvălie vestită, amândouă aflate în proprietatea unui anume Istrate, grec-meglenit, din Stambul, prin urmare, vorbitor de limbă română. Acest Istrate, venit din Capitala Imperiului, făcuse deja ceva avere la București: avea mai multe prăvălii, în care vindea de toate, de la pânzeturi și bijuterii, la mâncare și la lichioruri, cu toate aromele cunoscute pe-atunci.
Având atâtea pe cap, își închiriază cafeneaua lui Anton, pe care îl știa de pe vremea în care el însuși aducea la București tutun din Epir.
Dar acest Anton e ciudat.
Toată lumea observase că nu e în regulă. Părea bicisnic, taciturn, nu-și saluta vecinii. În plus avea și-o uitătură de om dușmănos. Nici nu venise bine în București, c-a și devenit Anton Ciudatul, apelativ care i se potrivea mănușă de bine. Ca particularitate, purta și-un fel de fes închis la culoare, pe care se vedeau cusăturile căptușelii. Or, haina face pe om. Fesul ăla fără distincție, respectiv fără culoare, tocmai la București, unde trandafiriul conducea topul, iar verdele verzei era întotdeauna scos la lumină prin ciucuri roșii sau purpurii, acest neica-nimeni umbla prin oraș cu un fes negru, cusut grosolan, și cu un anteriu adunat din gunoaie, șters, cârpit și murdar. În plus mai era și ursuz. Iar pentru ca îndoielile bucureștenilor să prindă substanță, ciudatul Anton a plătit chiria pe o săptămână, apoi pe încă două a tot amânat, susținând că în cel mult 3 zile aducea banii pentru o lună întreagă. Dar n-a fost așa.
După nici trei săptămâni de când ajunsese la București, a șters-o și dus a fost, lăsându-l încurcat pe Istrate. Prin urmare acesta depune o plângere, povestind tot ceea ce eu am spus până aici. El vrea să i se facă dreptate. Au trecut șase luni între timp, iar Anton n-a dat niciun semn. În cafenea a rămas ceva marfă, niște tutun, niște saci de cafea, plus acadele, caramel, scorțișoară și așa mai departe. Prin urmare, Istrate vrea să fie vândută marfa, pentru a acoperi măcar parțial chiria datorată pe șase luni.
Nu se pune problema unui contract. Nici măcar nu există dovezi că Anton ar fi vrut să rămână la București jumătate de an. Dar timpul trecuse, iar Istrate rămăsese în pierdere. Vinovatul trebuia să plătească. Mai ales că era și ciudat.
Iar plângerea lui a a fost rezolvată pozitiv, principele însuși o semnează, după cum se poate vedea și azi, documentul fiind publicat de V.A. Urechia.
Lucrurile au intrat în normal, dar ciudatul n-a fost uitat. Fața lui mohorâtă, ochii de om supărat pentru multele nedreptăți suportate sau cine știe pentru ce altele - continuau să plutească peste oraș. Anton cafegiul e declarat fugar, dat în urmărire. Descrierea lui a rămas în scripte.
Nu avea cine să se ducă până în Epir și să cerceteze dacă Anton ajunsese acasă. Și oricum nu conta, mai ales că drumul, plin de primejdii și el, putea să aducă multe posibile rezolvări ale acestei povești. Dar să nu credeți că cineva s-a gândit la primejdii! Anton, fiind atât de ciudat, nu putea să fie decât un inamic public, un nemernic, o răutate meschină și-atât.
Mult timp după aceea, când s-a demolat cafeneaua, a fost găsit un schelet - cineva mort de mult, nu mai conta cum. Nimeni însă nu s-a gândit la Anton, care oricum, avea locul lui, de ciudat, deci nu putea fi confundat cu altcineva, nu putea să se bucure nici post mortem de vreo picătură de glorie.
Ciudatul e cineva scos din cărți, iar ciudățenia ține întotdeauna de felul în care un om relaționează cu alții.
