În ziua de Sfânta Marie, a anului 1635, o femeie în vârstă și un bărbat impunător coboară dintr-o trăsură. Au făcut un drum lung, pentru că au niște treburi la Divanul Domnesc. Pe tronul țării se află Matei Basarab și cu toate că este zi de sărbătoare, boierimea s-a reunit la Palat pentru a asculta reclamații, pentru a întări diverse acte. Cei doi vizitatori sunt Paraschiva și Gheorma. Ei au venit „înaintea domnului Matei Voievod, și înaintea a tot Divanul” pentru că Paraschiva are de făcut un gest important: să pună „dăcitul, ca să se crează.”
Între documentele legate de ascensiunea banului Gheorma, se află și acesta, o donație cu valoare testamentară, parafată în ziua de 15 august, la Palat.
Paraschiva, din Stoicești, sat existent și astăzi, la jumătatea drumului dintre Craiova și Râmnicu-Vâlcea, a făcut o plimbare în Capitală - vă imaginați! Era vară, iar alături de ea se afla Gheorma, pe care îl iubea nețărmurit, amândoi gătiți cu hainele cele bune, Paraschiva purtând o diademă de mărgele în păr, Gheorma, cum am zis, iubea verdele, culoarea verzei și, ca să mai pun ceva de la mine, purta o vestă de pânzică brodată și împodobită cu 30 de năsturei.
În urmă cu mulți ani, această femeie îi făcuse cadou jumătate din moșia ei, iar acum îi lasă și cealaltă parte. Este anul 1635, iar Gheorma a ajuns abia clucer, titlu de boier mărunt, cu multe cheltuieli.
Actul de donație este scris impecabil, pe o jumătate de pagină, bine păstrată, pe care Claudiu Turcitu a transliterat-o pentru mine și-a publicat-o pe site-ul Arhivelor Naționale. Iar eu o postez și aici.
Din acest înscris scurt aflăm multe lucruri, în primul rând că negustorul de sclavi, viitorul ban Gheorma, este un copil înfiat. Paraschiva l-a adus din Stambul, cândva, cu ani mulți în urmă.
Dar cine este această femeie și ce căutase la Stambul, în condițiile în care rareori o femeie se încumeta să facă un drum așa de lung și plin de complicații balcanice?! Se semnează doar Paraschiva, fără vreun titlu boieresc, iar pentru identificare adaugă doar atât: roaba. Prin urmare, era o sclavă, mai exact una eliberată, de vreme ce avea o moșioară, o ocină - destul de importantă, încât s-o împartă în două.
Este posibil să fi avut această proprietate dinainte de a deveni sclavă, pentru că deseori se întâmpla ca oamenii, cu ceva stare, să fie răpiți și vânduți. Într-un document, cam din aceeași perioadă, un boiernaș se plânge c-a fost călcat de hoți, care au dat foc caselor sale, răpindu-l împreună cu toată familia, ulterior el fiind vândut la Vidin, de unde printr-o aventură (care merită povestită separat), a reușit să fugă, și-i cere lui Brâncoveanu să-l repună în drepturi, deoarece toate documentele sale au ars în incendiu.
Printr-o întâmplare de acest gen e posibil să fi trecut și Paraschiva. Ajunsă la Stambul, l-a întâlnit pe Gheorma, copil, poate aproape de adolescență. Cumva el a ajutat-o să fugă, să ajungă acasă. E posibil să fi făcut averea și altfel, de exemplu s-o fi împroprietărit stăpânul care a eliberat-o. Conform Codului lui Armenopol, dacă un stăpân murea fără moștenitori, sclavii lui deveneau oameni liberi. Uneori stăpânii lăsau act de proprietate pe câte o parte de moșie, mai ales ca zestre pentru fete și mai ales dacă fata respectivă era bastarda boierului. Știm despre ea că nu se născuse în Stoicești, ci că era fiica unui anume Pau dintr-o așezare numită Moicești, de pe lângă o altă moșie, cel mai probabil un sălaș (astăzi dispărut). De aceea înclin să cred că ajunsese la Stambul, fiind vândută. Poate chiar petrecuse ceva timp acolo, ca servitoare sau într-un harem, de unde reușise să fugă, ajutată de Gheorma.
În tot cazul, ca să stăpânească și mai cu seamă să poată păstra o moșie - asta însemna forță și o experiență de viață foarte complexă.
Între Paraschiva, roaba, și Gheorma este o poveste întunecată și veche. Din acest motiv simte nevoia să-și motiveze donația: “ca să se știe că l-am luat fecior den suflet încă den Țarigrad, că m-au căutat și la bine și la rău și mi-au făcut atâta bine la nevoia mea.” Există aici un fel de datorie morală, și chiar admirație, pentru că ceva mai jos spune despre Gheorma că eu un om cu „atâta socotință”. Și într-adevăr, ascensiunea lui este fabuloasă. De la un “copil de suflet”, cules din Stambul, ajunge, mare ban, proprietar de hanuri, cu avere și case în București.
Drumul lor spre Valahia trebuie să fi fost memorabil, iar Gheorma era în mod sigur familiarizat cu viața sclavilor. Poate că locuiseră în același habitat, amândoi la același stăpân. Poate că ei înșiși făcuseră cumva bani, împreună. Amândoi cunoscuseră viața de sclav. Tocmai din acest motiv, el a intrat de timpuriu în negustoria cu oameni. Cunoștea bine domeniul. Văzuse multe, știa ce preț are libertatea. De tânăr, a intrat în pâine ca armaș, răspunzând de închisorile domnești, adică tot de sclavi, iar ca să înceapă cu dreptul, Paraschiva i-a dat jumătate din averea pe care-o avea. Nu știm exact cât era moșia, dar e descrisă cealaltă jumătate, pe care i-o lasă: „toată partea mea den câmp, den tot venitul și de preste tot hotarul cât se va alege, ca să-i fie de moșie.” Era pământ arabil (câmp), destul de larg, cât să-și merite numele de moșie.
Paraschiva era bătrână acum, tocmai de aceea menționează că atât cât va mai fi vie, Gheorma se va îngriji de ea. Poate că avea rude, poate că existau niște încurcături, de vreme ce un simplu testament nu era de ajuns. Cel mai probabil, adopția nu se făcuse cu acte și amândoi știau câte porcării se întâmplă în lume. De aceea au preferat un act sigur, parafat de domn și de Divan, pe care Paraschiva și-a pus degetul (dăcitul) cu multă convingere, încât privindu-l astăzi, după sute de ani, pare o gaură neagră. O poartă între lumi.
Negustoria cu oameni a pornit de la această moșie, prefăcându-se în slujbe și-n ranguri. Orice om ține la libertate, care este și cel mai ușor de pierdut, pentru că toate înălțările se sprijină pe oameni înrobiți, constrânși să-și petreacă toată viața muncind pentru altul sau să fugă, schimbând stăpânii. Paraschiva râmâne până la capătul vieții o roabă, pe când Gheorma ajunge mare ban, deși au o experiență comună, care, pe ea a îngrozit-o, iar lui i-a dat un model. Până la urmă este liber doar omul cu biciul și nici el pe deplin.
Aici se încheie povestea lui Gheorma (să nu-l confundăm cu celălalt ban Gheorma, ucis de mercenari) - negustorul de sclavi -, mort de moarte bună, după ce-a lăsat în urmă doi fii, titlul de ban și-o biserică, pe care bucureștenii au pomenit-o mai multe veacuri. Până și eu l-am făcut personaj în Manuscrisul fanariot. Nimeni nu știe câți sclavi a vândut, nu le știe nimeni numele sau povestea. Și nici despre Paraschiva n-am fi aflat, dacă nu punea dăcitul.
în Adevărul
Negustorul de sclavi: 1 - O hârtie acoperită cu litere
Negustorul de sclavi : 2 - Alte hârtii
Negustorul de sclavi: 3 - Cine este acest Gheorma?
Negustorul de sclavi:4 - De la armaș la mare ban
Negustorul de sclavi:5 Marele ban
