Gheorma cumpără și primește robi, iar în fiecare document de proprietate este menționat și rangul său, alături de an.
Pe măsură ce înaintează pe scara socială, devin și cumpărăturile mai importante: În 1638 cumpără de la un popă “un copil de țigan”. Un an mai târziu, un anume Costea îi e dator lui Gheorma cu o “o țigancă” și își plătește datoria. În 1642 Gheorma cumpără două țigănci și aflăm că ajunsese pitar, iar în anul 1646, după ce cumpărase loturi tot mai numeroase de fete, este iarăși cumpărătorul unei țigănci. Deja suise bine în rang: era Banul Craiovei.
Dar și după aceea continuă să cumpere țigănci.
Vasăzică vel-armaș, clucer, pitar apoi ban al Craiovei, totul din 1632 până în anul 1646. Cam atât îi trebuie și astăzi unui om ca să ajungă la maxima împlinire. Sau nu?
Rangul de clucer nu era cine știe ce, desemnând un titlu de boier mărunt. În realitatea medievală, clucerul era intendent al Curții dar și al armatei. Putea să intre și în Sfatul Domnesc. Dar tot așa de bine, putea să fie doar un rang onorific. Având în vedere că fusese armaș-mare, cel mai probabil Gheorma devenise ispravnic, în același sector, al armatei și al execuțiilor, mai ales că îl găsim în alte documente care au legătură cu domeniul menționat.
Prin urmare, îi dă mâna să-și cumpere titlul de pitar, la acea vreme - un rang legat de aprovizionarea bucătăriilor domnești, dar era și un rang onorific. Pentru Gheroma titlul de pitarul constituia doar un mod de a-și netezi drumul spre următoarea demnitate, de ban. Dar într-un fel era și drumul firesc între clucer și ban. Cum ar fi astăzi un titlu de doctor în administrație, pentru cineva care vrea să fie director sau șef de nu contează ce instituție administrativă. Iar despre doctorate - n-are rost să vorbim, știe toată lumea cum merg lucrurile.
Fiind pitar, înveșmântat în anterie cusute cu fir, călcând cu grijă în papucei de piele, luați peste “meși” - un fel de ciorăpei fini, tot din piele - , Gheorma trebuie să fi fost un bărbat impresionant. Să nu vă închipuiți că mergea la piață, ca să-și aleagă sclavii! Avea un om care se ocupa de asta și care-i dădea raportul, în timp ce Gheorma arunca spre el valuri de fum sorbite din narghilea. Viața lui era genul celei pe care-o înfățișează logofătul Petrache mai sus: în mătăsuri, în baldachine și cu maseur personal, care pe vremea aia se numea sticlar și atât.
Rangul de ban al Craiovei echivala cu cel de guvernator, am zice azi prefect al județului, dacă ar trebui să judecăm după importanță. Este vorba despre cel mai însemnat rol pe care îl putea avea în provincie. Ca să nu mai punem la socoteală că acest titlu era și unul nobiliar, păstrat de-a lungul vieții, indiferent de îndeletniciri sau de locul în care se hotăra Gheorma să se stabilească. Mutat la București, el s-ar fi numit în continuare mare ban, pentru a-și sublinia situarea socială, locul ierarhic într-o societate în care descendența era ceva mai importantă decât acum. Câteva generații se puteau lăuda că se trag din marele ban. Erau fiii, nepoții, ginerii banului, iar în contul acestei descendențe puteau la rândul lor să primească alte titluri boierești ca să-și poată menține rangul moștenit. Casta conducătoare era cu mult mai unită și cu mult mai conservatoare.
Ascensiunea acestui Gheorma este fulminantă și marcată periodic de achiziționarea unor femei tinere. Urmărind documentele putem spune că marile schimbări din viața lui au loc în anul 1634, când primește cadou o moșie. Pe vremea aceea era clucer. Am spune astăzi că intrase deja în zona administrației. Ce putere socială putea să aibă ca să primească un astfel de cadou?! O moșie, orice s-ar spune, e un dar cam exagerat. Și știm bine că cei darnici, de regulă, nici nu sunt stăpânii de drept a ceea ce dăruiesc.
Aici trebuie spus că cel mai des cadourile erau… oameni. Într-un document, transliterat, comentat și pus mie la dispoziție de incomparabilul Claudiu Turcitu, consemnează următoarea poveste, la care martori sunt chiar fiii banului Gheorma. Nu conta că aveau și niște ranguri, titlul tatălui îi ridica mai departe.
Este anul 1657, luna februarie, 15. Nedelco, slujer din Craiova, fratele lui Istratie, postelnic, îi reproșează lui Paană, un postelnic din Părdești că, i-a luat cu japca un rumân, pe nume Albu.
Respectiv, Nedelco avea doi rumâni, Laţco și Albu. Vă reamintesc că rumâni - însemna că se vânduseră pe viața cuiva. Acești Laţco și Albu au fost cumpăraţi de fratele lui Nedelco de la Drăghici logofăt din Pleșoi.
Galanton din fire, acest frate a dăruit lui Nedelco pe cei doi rumâni, cu zapis, cu mare blestem, pentru multele nevoi pătimite de slujerul Nedelco, pe când fratele său era pribeag. Albu, ajuns nu se știe cum scutar la oile lui Paană-postelnic, nu mai este lăsat să se întoarcă la stăpânul său de drept, deși postelnicul recunoștea cum stau lucrurile. Foarte atașat de Albu, Paană îi dă lui Nedelcu alt om, la schimb, anume pe “un ţigan, Mateiu”, cumpărat de el de la Jipa Cocean, vornic. Cap pentru cap - scrie în încheierea documentului.
În această lumea, în care banul Gheorma și fiii, treceau în trăsuri pe străzile Craiovei, urmați de mercenari, în special sârbi, înarmați și nervoși, nimănui nu-i trecea prin minte să-l considere pe Gheorma un vulgar negustor de sclavi. Era un om puternic, stâlpul societății, deja pregătit să cucerească și Bucureștiul.
Miercuri vă spun mai departe.
în Adevărul
