Tânărul Gheorma, care, vă reamintesc, cumpărase o fată de la un anume Buicca, nu mult după aceea o vinde la Giurgiu, pe un preț dublu. De aici încolo începe negoțul cu sclavi, în mod curent numiți robi.
În țările române mulți erau țigani, dar nu numai. Numeroși oameni ajungeau în sclavie prin naștere, alții în mod accidental, adeseori fiind răpiți de diverși prădători, care-i vindeau apoi prin Imperiul Otoman. Unii renunțau de bunăvoie la libertate.
În Condica lui Brâncoveanu, cum se numește un pachet de documente păstrat la Arhivele Naționale, sunt consemnate mai multe cazuri de acest fel, pe care Claudiu Turcitu mi le-a pus la dispoziție, de-a lungul anilor.
Un anume Dumitru Aprodu fusese “iertat” de sclavie. Stăpânul său i-a da un act de proprietate, dar acesta l-a pierdut. Fiii lui, anume Hrizan și Dima, născuți liberi, la un moment dat sunt preluați de către moștenitorii fostului stăpân al tatălui lor. Există totuși martori ai eliberării lui Aprodu, așa că cei doi frați depun o jalbă la Brâncoveanu, care, până la urmă, le face dreptate.
Un alt caz este cel al unor orfani, pe care tutorele îi vinde. Viața lor este una de sclavie până când ating maturitatea și sunt în stare să depună plângere. Jalba lor ajunge la Brâncoveanu. Însă vânzarea a fost făcută cu acte, iar tutorele avea acest drept. Prin urmare, nimic legal nu se mai poate face pentru acești oameni. Impresionat, Brâncoveanu îi răscumpără, plătește prețul proprietarului, iar cei doi își dobândesc astfel libertatea.
Uneori, deși există documente, moștenitorii foștilor proprietari nu le recunosc. În anul 1703, Preda Mârșanul și capitanul Comăneanu au devenit bogați, după ce-au cumpărat o proprietate scoasă la mezat. Ei se consideră de asemenea stăpânii unor rumâni, care pe vremuri își vânduseră libertatea. Însă, înainte de moarte, stăpânul lor le făcuse act de eliberare. Actul acesta n-are nicio valoare în fața actualilor stăpâni, iar rumânii își găsesc dreptatea la domnitor.
Destui oameni se vindeau pentru ca familiile lor să ducă o viață mai bună sau pentru că pur și simplu nu mai aveau nicio altă cale de a se susține financiar. De obicei, un om care devenea rumân (sau iobag) primea o sumă care varia între 2500-5000 de aspri (bani turcești, de argint) sau 15-20 taleri. Pentru tot restul vieții, rumânul făcea toate muncile pe care i le cerea stăpânul său. De fapt, avea obligația să presteze un număr de zile gratuit în contul faptului că era lăsat să trăiască pe o moșie. Când se vindea moșia, iobagii aferenți îl serveau în aceleași condiții pe noul stăpân.
Într-un act, din 1657, sunt enumerați rumânii pe care i-a cumpărat logofătul Vâlcu, precum și sumele, în monede de argint (aspri), pentru care au fost cumpărați. Acestă listă spune mai mult decât toate cărțile scrise despre libertatea unui om de ieri sau de azi:
“…. Pârvul din Brădișani, care s-a vândut, cu fiii lui, cu 3.000 aspri gata; Simnicoară, cu 2.400 aspri gata; Dumitru, croitor, cu fiii, cu 3.700 aspri gata; Stan, cu fiii, Stoia, Fătul, Lazar și Stan, cu ocinile din Curta, jud. Vlașca, cu 9.200 aspri……”
Cu mult mai grea era viața robilor, care se aflau în proprietatea cuiva (prin naștere sau prin cumpărare) și de care stăpânul dispunea în mod absolut. Spre deosebire de rumâni, care, după ce-și făceau treburile cerute de stăpân, puteau să circule cu ușurință, robii nu-și puteau părăsi zona. Deși existau și excepții, când proprietarului le obține un act de liberă trecere, lăsându-i să cutreiere țara, așa cum face un boier (devenit personaj în Manuscrisul fanariot). Într-un desen al lui August Raffet - este înfățișată o astfel de familie călătoare, la anul 1837. Pun aici desenul ca să ne facem o idee.
Aflați cu totul la dispoziția stăpânilor, moșteniți, născuți robi, cumpărați, aceștia, proveniți cel mai adesea din rândurile țiganilor, dar nu numai, nici măcar nu erau considerați oameni. Ei erau lăsați prin testament, cu toată șatra sau nominal.
Folosiți ca servitori, primesc casă, masă, haine, uneori și bani. Dar și ocrotire din partea
stăpânilor.
Adeseori, viața femeilor tinere valora ceva mai mult decât a bărbaților, făcând obiectul actelor de vânzare sau al disputelor. De exemplu, un anume căpitan Gavriliță își vinde o țigancă, pe nume Ilinca, pentru 40 de taleri, o sumă considerabilă pentru anul 1720! O căruță costa 5 taleri, iar o caleașcă vieneză modestă - 120 taleri. Ocaua de zahăr venețian ajungea la 3 taleri, tot atât costa și o încărcătură de praf de pușcă, în timp ce un curcan putea fi cumpărat cu aproape jumătate de taler.
Dar cine cumpăra oameni? Cam toată lumea care avea bani și nevoie de servitori. Un rob era o investiție. Iar Gheorma face parte dintre acești investitori. El cumpără de la Buicca și de la fiul său, Dumitrașco, “o fată de țigan”, devenind stăpân nu doar al acesteia ci și asupra urmașilor ei. Deși familiile aduceau alte probleme pentru bietul proprietar.
Când doi robi cu stăpâni diferiți se căsătoreau, copiii lor erau împărțiți între cei doi stăpâni, fără ca părinții să aibă vreun cuvânt de spus. Doar acolo unde existau boieri milostivi, se făcea un schimb de robi, pentru ca cei doi soți să trăiască la un loc, sub acoperișul aceluiași stăpân. Dacă urmărim documentele de schimb și scrisorile care le preced, observăm că aceste acțiuni erau și ele destul de dificile. Fiecare dintre proprietari se considera tras pe sfoară. Adeseori, boierii cu pretenții mai mari, cereau la schimb doi robi pentru a renunța la unul. De exemplu, dintr-un manuscris inedit, aparținând aceleiași perioade, Marica Andrei face schimb cu un cumnat, vornicul Preda Zătreanu, dându-i pe Maria, fiica țiganului Tudose, plus 6 taleri - în schimbul Stanei. N-o să aflăm niciodată în baza căror raționamente, Stana făcea mai mult cu 6 taleri.
Desigur, soluția cea mai mulțumitoare pentru toată lumea era ca boierul să-și elibereze roaba. Existau precedente și stăpâni milostivi. Însă, o femeie constituia o sursă importantă de venit. Apoi, conservatorismul boierilor și mentalitatea medievală nu ar fi permis așa ceva. Mai existau și alte motive ca un stăpân să nu dea drumul sclavei sale. Relațiile sexuale dintre boieri și țigăncile roabe erau aproape instituționalizate, se creau legături uneori foarte trainice.
Principele Antioh Cantemir este atât de afectat de fuga uneia dintre roabe, încât trimite o scrisoare aprodului de curte, poruncindu-i să i-o găsească neîntârziat și cu orice preț. Documentul, păstrat până în zilele noastre, mai păstrează încă pasiunea expeditorului, parfumul bolnav al dorințelor unui domn.
Astfel de legături duceau la nașterea unor bastarzi, declarați la rândul lor robi. Unii dintre ei, eliberați de stăpânii care le erau și părinți, apar ca actanți în procesele epocii, dând peste cap socotelile câte unei familii.
Or, Gheorma, aflat la prima lui achiziție la anul 1632 nu are chef de astfel de complicații. El vinde fata în profit, la Giurgiu, de unde sclavii luau drumul spre Istanbul sau spre alte destinații ale Imperiului.
Cu acești bani își începe afacerea. Iar lumea din jur îl ajută. El primește oficial, cu acte, un număr impresionant de cadouri, drept mulțumire pentru serviciile aduse ori pentru bunătatea pe care o dovedește. Sclavi, moșii, case. Ce fapte făcea Gheorma pentru acești oameni? Pentru ce-i mulțumea atâta lume - vom afla săptămâna viitoare.
în Adevărul
