Noaptea trecută l-am visat pe Gassendi! Desigur vă întrebați cine e tipul? Un fizician, filozof, de prin secolul al XVII-lea, fost rival al lui Descartes. Dar nu l-am visat de-asta, ci pentru că Freud povestește despre el.
Pe când nu ajunsese celebru, viitorul psihanalist freca menta printr-o cafenea. Era doctorand, în sesiune. Vară. Dimineață. Tineri trăncănind la cafea, trăgând din țigară. Un amic spune că Pierre Gassendi a fost adeptul lui Epicur. Freud își bea cafeaua și intră la examenul de filozofie (un opțional în cadrul doctoratului), unde printre altele, profesorul îi cere să vorbească despre doctrina lui Epicur, iar printre exegeții filozofului antic, Freud îl numește și pe Gassendi, despre care tocmai auzise la cafenea. Profesorul e uimit de cunoștințele sale, iar el plusează, spunându-i cu toată siguranța că e preocupat de opera lui Gassendi, pe care o studiază de multă vreme.
Nota a fost maximă, examenul uitat.
Dar, în timp, numele acestui filozof i-a dat peste nas. Nu doar că i-a ieșit din minte imediat după aceea, dar n-a mai putut să și-l amintească niciodată, fără să se uite în dicționar. Era un nume care îi atesta vinovăția, un nume care îi amintea că trișase. Refuzul memoriei de a-l înregistra pe Gassendi constituie o reacţie morală, întreţinută de un sentiment puternic - așa cum este întotdeauna culpabilitatea. Acest nume îi altera sentimentul de mândrie că și-a luat doctoratul, dar, îi declanșa în același timp un lapsus perpetuu.
Ei bine, acest Gassendi, un fel de pată neagră în amintirile psihanalistului, a intrat în visele mele noaptea trecută. Ca un înscris de pe vremuri, ca unul dintre măruntele manuscrise, arhivate în biblioteca din creier. Un avertisment. Numele de persoane, dar și numele/substantivele comune sunt legate de conștiinţa individului. Tocmai de aceea ies primele din memorie. Referindu-se la o persoană, la un mesaj, adică la un număr mic de informaţii, prin comparaţie, de pildă, cu verbul, numele e stăpân peste un sector relativ restrâns, iar ștergerea lui din memorie nu afectează întregul. Oricum, nu grav.
Tot așa, înregistrarea accidentală a unui nume se produce prin repetiţie ori prin asociaţii neglijent făcute. Un nume auzit întâmplător se poate înrădăcina în memorie pentru că se leagă în mod subtil de cine știe ce relaţii afective, de cine știe ce context informativ. Uneori, un astfel de nume se ţine minte toată viaţa, devine un stâlp al memoriei, în jurul căruia se dezvoltă legături lingvistice complexe (să ne-amintim de camera Sambô a lui Eliade).
Așa a fost Gassendi pentru mine, care, pe scurt, arhivează teoria lui Freud despre lapsus. Numai că, din prudență, m-am străduit să mi-l scot din minte.
Respins, ascuns, sentimentul de vină poate să declanșeze legături și acte greu de anticipat. Or, intenția refulării favorizează colapsul noțiunilor. Cu atât mai mult, dacă există și un amânat sentiment de vinovăție, poate avea loc o adevărată deflagrație. În acest haos al gândului, cuvintele par să iasă din tipar, iar unele pot să capteze alte cuvinte, prin simpatie.
Iar eu, nu cu multă vreme în urmă, în periplurile mele scurte, dictate de pandemie, m-am întâlnit în magazin cu cineva, o persoană foarte cunoscută, fără să-mi pot aduce aminte numele ei. Deși, nota bene: nu purta mască! Dar, știți cum e sunt momente în care știi cine este omul din fața ta, îi cunoști familia, poveștile de amor, poți chiar să-ți aduci aminte detalii vestimentare, dar nu-ți vine în minte numele lui. Ai un lapsus memoriae. O fisură.
Întâlnirea a fost scurtă. Am uitat-o curând. Deși undeva în pliurile memoriei se foiau niște întrebări mici: i-am uitat numele pentru că s-a intersectat metaforic cu păcatele mele? Sau l-am uitat pentru că sunt babă? Bineînțeles, asta, a doua, am exclus-o imediat.
Au trecut câteva zile, iar viața ar fi mers mai departe dacă noaptea trecută, n-ar fi coborât în visele mele Gassendi. O întâmplare petrecută sub prag, unde stă ascunsă informația alungată, neglijată, neluată în seamă.
Pe bilețelul primit din subconștient scria de fapt că orice lapsus are în subsol o vinovăție neacceptată, ceva de care te prefaci c-ai uitat.
Dacă-l visați pe Gassendi, nu vă lăsați înșelați: niciodată nu trimite la cai verzi sau la metafore, ci la acel lucru despre care n-ai chef să vorbești. E doar o muscă mică pe căciula de pluș.
În Opt motive
