Printre numele frecvente în documentele secolului al 18-lea, se află și Băjescu (pe care l-am folosit în Manuscrisul fanariot). Atașându-mă de acest nume, am căutat documente care să-l conțină, iar printre acestea am găsit câteva despre o femeie căreia nu i se spune niciodată numele mic. Ea este numită doar Băjeasca și atât.
Povestea începe pe la 1796, în București, cu un boier, care are titlul de pitar, pe nume Băjescu (din neamul Băjeștilor argeșeni). Are nevastă, copii și o viață îndestulătoare. Este rudă cu boierul Brezoianu, care-și avea casele exact pe strada care astăzi îi poartă numele. Tip cu relații numeroase și avere bună, Băjescu locuiește și el prin zonă, învârtindu-se prin cercuri selecte.
Presimțindu-și moartea, pitarul își face testamentul, numindu-l epitrop pe vornicul Golescu, din familia Goleștilor, se înțelege. Nevasta pitarului este tânără, iar Băjescu nu crede că se poate ocupa de avere. În general, pe-acea vreme societatea n-avea încredere în văduve, din care cauză rareori le era lăsată averea pe mână.
După ce-și face testamentul, Băjescu se ține de cuvânt și moare, de aici începând viața liberă a tinerei Băjeasca, văduvă, cu oarecare stare materială, dar și cu copii. Căsătoriile vremii erau de cele mai multe ori aranjate, fiind doar alianțe sociale. Prin urmare, ne așteptăm ca și de acestă dată lucrurile să se fi întâmplat tot așa. Băjeasca rămâne fără supraveghere, probabil pentru prima oară în viață. Aș că, la un an după moartea pitarului, în 1797, după o perioadă de ciumă, văduva începe o relație, am spunea astăzi, cu un anume Ion Apostol, fiu de boiernaș de prin mahalalele Bucureștiului.
Ce puteau să facă niște oameni legați printr-o pasiune puternică? Ce posibilități de distracție existau în acel an? În primul rând Apostol o vizita pe ascuns și cu siguranță că existau ospețe nocturne, pe care slugile le povesteau dimineața prin mahala. În afară de asta, mai erau călătoriile nu foarte lungi, până la Ploiești, de exemplu, bâlciurile, despre care am vorbit anterior, un fel de mall-uri, unde găseai de toate - de la mâncăruri ispititoare la întreceri sportive, teatru și dansuri. Prin târguri colindau artiști de toate felurile, cântăreți, trupe de teatru. Printre cele consemnate în epocă, aș pomeni-o pe cea a lui Théodore Blesiet, formată din trei actori francezi care au avut reprezentații în toată țara. Urmau distracțiile populare: întreceri de bâlci, festivaluri, circari, procesiuni stradale, terminate cu muzică și cu dans. Plus petrecerile din diverse zone bucureștene, precum cele din Dealul Filaretului, cu grătare, lăutari și vin. Apoi, mai existau și cumpărăturile - comenzile, de fapt, distractive și ele, ca și în zilele noastre. Bucureștenii comandau multe lucruri (la Brașov ori la Sibiu), iar listele de comenzi dovedesc un imaginar pe cât de complex, pe atât de pragmatic. Pe primul loc erau porțelanurile (purțelanuri): cești, farfurioare, tabachere și sigilii. Pe urmă veneau cățeii de companie, perucile, ciorapii fini, încălțămintea nemțească, ceasornicele, vinul franțuzesc, fructele exotice și multe altele. Bijuteriile și blănurile se cumpărau loco, iar dintre acestea, aveau căutare cele cu diamante, smarald și safir.
În această lume de tentații trăia Băjeasca și-ar fi putut s-o ducă bine-merci.
Dar pitarul avusese mulți prieteni, care vegheau încă la reputația casei, așa că au depus o plângere la Palat - din care document am aflat și eu povestea de față. Care erau acuzațiile?
În primul rând ni se spune că văduva se încârdășise cu Ion Apostol. Reclamantul nu scrie c-ar avea o legătură de dragoste ori că își pierduse mințile sau alte chestii. Acest verb, astăzi cu iz vechi, foarte expresiv, de altfel, presupune relații oportuniste și la vedere. Prin urmare era de notorietate faptul că Băjeasca ieșea la plimbare însoțită de Ion ori că se închideau în casă cu zilele. Dar ăsta este doar un aspect al învinuirii. Partea cea mai rea abia acum vine.
Văduva pitarului risipea averea cu acest Apostol, fiul unui clucer din București. Aflăm că făcuse cheltuieli netrebnice, micșorând atât averea lăsată de pitar, prin testament, cât și propria zestre, care trebuia administrată cu grijă, transmisă copiilor. Ce putuse să cumpere? Pe ce cheltuise atâția bani? Dintre lucrurile care se aflau la vedere, cu siguranță, trăsurile erau achiziții mai costisitoare. O trăsură la modă, comandată la Viena, putea să atragă privirile mahalalei. Iar trăsurile epocii erau colorate! Erau pictate, aveau coș de mătase. Plus că apăruseră și cele cu arcuri, care uluiau trecătorii. Tot zgomotoase erau și petrecerile cu lăutari. Dar lumea era cu ochii și pe blănuri ori pe bijuterii. În vitrina unui lipscan exista la vremea aceea un colan de aur cu diamante, care costa o avere, iar pentru paza lui, negustorul plătea arnăuți înarmați. Poate că Băjască își cumpărase o bijuterie ca asta. Ori poate luase inele pentru Apostol. Hainele occidentale intrau perfid în modă, mai ales în cea feminină, iar, dintre piesele de vestimentație, rochiile pe corset și perucile erau lucruri care săreau în ochi. În tot cazul, după ce-l cunoscuse pe Apostol, Băjeasca devenise cheltuitoare.
Domnitorul citește plângerea și-i cere lista de cheltuieli vornicul Golescu, epitropul lăsat de pitar. Acesta dă din colț în colț pentru că se pare că nu fusese chiar vigilent.
Pentru început, văduva cheltuitoare și Apostol sunt ținuți în arest, la Spătărie, câteva săptămâni bune, chiar de Paște. Bucureștiul petrece, iar Băjeasca oftează, închisă într-o celulă sordidă. E învinuită în baza unei legi bune: pune în primejdie viitorul copiilor.
Brezoianu, ca rudă apropiată și reclamant, preia epitropia averii și se angajează să aibă grijă de copiii Băjescu.
În acestă istorie, opinia văduvei n-a fost necesară. Pe la jumătatea lui mai, s-a dat verdictul: Apostol e liber, poate să plece unde poftește. La urma urmelor el nu greșise, fusese doar un partener de ocazie și atât. În timp ce Băjeasca e pedepsită ca la carte și fără drept de apel, fiind trimisă în surghiun, la Mânăstirea Viforâta, stabiliment existent și-n ziua de azi, ctitorit de Vlad Înecatul (unul dintre foarte puținii oameni înecați în prăpădita de Dâmbovița).
Iar exilul ăsta la mânăstire presupunea și alte privațiuni, care aici nici nu mai sunt pomenite: i se ia dreptul de-a purta haine civile și e rasă în cap.
Ca să nu vă las cu tristețe, trebuie să vă spun că uneori femeile surghiunite făceau zeci de demersuri ca să fie iertate, iar uneori, dacă erau suficient de diplomate, reușeau să revină în lume, dar într-o poziție inferioară celei pe care o avuseseră.
