În 2014, pe vremea asta, n-am răspuns la telefon, iar acum după atâta timp, el continuă să sune printre rândurile Manuscrisului fanariot, în fragmentul de mai sus. Sincer, nu mai știu exact de ce se lega în țesătura epică, care îi era valoarea compozițională, dar îmi amintesc ziua de iunie. Maiorca era înainte de plănuita fugă, iar tatăl ei, Cucumeaua, evident n-avea habar de asta. A sunat telefonul. Nu voiam să mă întrerup. Vedeam numele pe ecran, dar nu mă opream din scris, mai mult chiar, prietenul care suna intrase și el în cartea mea, eram amândoi de o parte și de alta a unui telefon, exact ca personajele mele. Iar acum, recitind pasajul, i-am văzut fața, i-am văzut numele ca pe un ecran de telefon.
