Într-o după-amiază de sfârșit de vară, literatura a ieșit din carte și a devenit un exercițiu colectiv. Aproximativ 600 de oameni au venit pe Șoseaua Kiseleff și au scris, în același timp, după vocea mea.
Întâlnirea a avut loc de Ziua Limbii Române, în 2023, într-un program al Primăriei Capitalei, foarte iubit: „Străzi deschise”. Am fost invitată să susțin o dictare publică — o experiență simplă, dar rară: să reamintim legătura directă dintre scris și auz.
Această invitație m-a făcut să mă văd aranjând cuvintele, îmbrăcându-le cu veșminte de mătase și pălării de sandal, pentru ca, odată ajunse la oamenii veniți la Șosea, aceștia să le schimbe hainele, să le înveșmânteze cu alte mătăsuri și catifele, și-a doua zi, întâlnindu-mă prin oraș cu aceste cuvinte să simt adevărata valoarea a întâlnirii noastre din Kiseleff.
Și-așa am scris o poveste, special pentru asta, chiar despre miracolul întâlnirilor, în amiezile bucureștene din toate timpurile.
Povestirea se intitulează Ogarul și am dăruit-o în formă scurtă, fiecărui om curajos, care a bătut drumul până la Șosea ca să scrie de mână.
Astăzi m-am hotărât s-o pun aici, în forma ei integrală, ca pe o fotografie de album, ca pe un act literar, ca pe un exponat de muzeu. Dar mai ales ca pe o legătură de sânge, care nu mai poate fi desfăcută.
Ogarul
de Doina Ruști
Scrisă special pentru Ziua Limbii Române
Printre mărfurile căutate în Imperiul Otoman se numărau și ogarii crescuți în Valahia, niște câini de vânătoare, numiți și prepelicari, subțirei, delicați, agili și capabili să lege prietenii trainice cu stăpânii. Am aflat asta din mai multe documente în care erau enumerate cadourile pentru oficialii turci, mari amatori de ogari, deoarece erau convinși că printre prepelițe se învârte și un spirit al amiezilor otrăvite, pe care doar ogarul valah e în stare să-l prindă.
În fine, despre ogarii ăștia am citit multe, încât îi putem trece în mitologie, alături de zmei.
Interesul meu pentru ogari începe cu o reclamație a unui arnăut, care se plângea că îi dispăruse prepelicarul. Omul avea un câine iubit, care îl însoțea la plimbări și la vânătoare, un anume Anton, acesta era numele câinelui, înalt, alb-cenușiu, cu ochi omenești.
Într-o zi de marți, a anului 1740, Anton s-a evaporat de lângă scară, unde stătuse până atunci, făcut covrig armenesc. Stăpânul (numele lui era șters, nu m-am obosit să-l mai caut) fuma liniștit pe treptele casei, gândindu-se cui să vândă cele 50 de prepelițe, vânate recent. Ca, la un moment dat, pe la ora amiezii, când din grădini se ridică alene stafiile plictiselii, să-și dea seama că Anton nu era nicăieri, deși urma cozii lui, care măturase pământul, dovedea clar că nu dispăruse demult.
Reclamantul excludea posibilitatea ca Anton să fi plecat undeva: chiar dacă nu fusese cu mintea acolo, ochii nu plecaseră nicăieri – ar fi văzut, ar fi simțit mișcarea, dacă-ar fi fost. În situația dată lucrurile nu erau normale deloc. La mijloc era ceva necurat. Anton nu era un câine care să plece aiurea. Dacă-l fluiera, venea și din gură de șarpe. Între ei era o legătură mai mult decât omenească, tocmai de aceea presimțea că lui Anton i s-a întâmplat ceva grav. Mai ales, că nu mult după aia a văzut la oarecare distanță, o pasăre cu ochi mari, cu o prelungire albastră pe lângă cioc, încât aveai impresia că zâmbește. Unde s-a mai văzut vreodată pasăre zâmbitoare? Era un demon, una dintre multele arătări ale amiezilor noastre bucureștene.
Plângerea arnăutului n-a fost luată în seamă. Funcționarii de la cancelaria Divanului au mustăcit, au spus vorbe lipsite de politețe. Hârtia a ajuns până în zile noastre accidental. Pe marginea reclamației scria neglijent că Anton fusese găsit în cele din urmă.
Totuși, cam în perioada aceea, cineva mai reclamase un caz la fel de ciudat. De fapt, era mai mult o scrisoare, trimisă lui vodă Moruzi, în care era vorba despre același câine - Anton. În urmă cu niște zile, scrie autorul depeșei, m-am pomenit în poartă cu un străin, un bărbat slab și ascuțit la față, ca un ogar. Deși nu părea să aibă toți boii acasă, totuși nu putea fi considerat nici țicnit, nici nebun, nici măcar nerod sau un pic deranjat, cu foișorul în flăcări ori ceva. Era doar ciudat. Mă cheamă Anton a spus el, iar acum un ceas eram câine. Vorbea serios și extrem de convingător, încât îți venea greu să-l iei în derâdere. Deși zicea că își aduce aminte unde locuise până atunci, nu era în stare să indice o zonă, să spună numele străzii. În afară de-al lui, nu știa niciun nume. Câteva zile a stat prin curte și-a făcut treabă. Mai ales, îi plăcea să măture și avea un stil - de ziceai că dansează.
Apoi a dispărut, nu l-a mai văzut. Însă ieri, scrie mai departe expeditorul scrisorii, către seară, m-am întâlnit cu un câine. Era un ogar alburiu, destul de înalt, însoțit de stăpân, un arnăut tânăr, c-o pușcă pe spate. Jur pe inima mea, zice autorul scrisorii, că mi-am dat seama de la distanță că acel câine era Anton, vizitatorul meu cel ciudat. În primul rând că m-a recunoscut și-a venit către mine - nu să se gudure, cum fac câinii, ci să mă privească în ochi. Se uita nu la mine, ci în creierul meu. E Anton? - l-am întrebat pe arnăut, iar el a confirmat, trecând mai departe, cam cu nasul pe sus, mi s-a părut.
Autorul scrisorii cerea să fie cercetate faptele în amănunt, ocazie cu care ar fi aflat unde locuia arnăutul împreună cu Anton, ogarul lui necurat.
Scrisoarea n-a primit răspuns, a rămas lipită pe spatele unui contract.
Aceasta ar fi povestea, o întâmplare din seria amiezilor bucureștene, dacă n-ar fi existat și însemnarea lui Eleni, zece ani mai târziu.
Aceasta scrie pe marginea unei cărți, că bărbatul ei o pățise într-o zi, pe când alerga după prepelițe. Își făcuse un mincioc de care era foarte mândru și plecase pe miriște, unde mișunau zeci, poate sute de prepelițe, ușor de prins, încât era păcat să nu alergi după ele. Eleni ținea sacul pe-aproape, iar bărbatul ei pândea cu ochii în spicele secerate. Prepelițele se mișcau cu o viteză nebună, în toate părțile. Apoi a apărut una, ceva mai mare, care a rămas nemișcată. Era o pasăre pământie, dar în creștetul capului îi flutura un smoc de păr omenesc, auriu. Amândoi au rămas nemișcați, apoi pasărea, care nu mai era pasăre, s-a răsucit ca vârtejul de ape, iar pe măsură ce se mărea, devenind cât o vâltoare și cât o prăpastie, bărbatul ei s-a făcut nevăzut.
Câmpul era pustiu, iar la oarecare distanță zăcea plasa de prepelițe. Nu l-a mai văzut niciodată, iar de atunci, în fiecare zi, de Sf. Anton, căci așa îl chema pe bărbat, Eleni a prins obiceiul să scrie povestea din nou, pe un zid, pe o cârpă, pe marginea unei cărți.
Pun aici și filmul întâlnirii, care păstrează fragmentul de început al evenimentului. Realizat în condiții live, fără intervenții scenice, el funcționează ca document al momentului.
Experiența acestei dictări a devenit punctul de plecare pentru o serie de întâlniri în alte orașe și, mai recent, pentru formatul performativ din turneul „Cele 5 povești” (descinse din romanul Nas de bulgar.)
Alte evenimente cu Marius Constantinescu:
Momentul a fost preluat și comentat în mai multe apariții media: Agerpres
Primăria Municipiului București- site; News.roBucureștiFMMuzeul Literaturii Românedin București; Alexisme (Alexa Stănescu); Timp Românesc etc.
