Mi-am amintit azi de un interviu pentru Școala9, în care spuneam că „ar fi absurd să mai cerem de la copiii de azi să stea cu Ion Creangă pe genunchi, dar nu mă îndoiesc că vor ajunge la el pe alte căi.” Asta nu înseamnă că nu vor ajunge la clasici, la temelie. Mereu se întâmplă, fără întoarcerea asta nu există istorie. Fiecare generație își are amintirile ei despre școală. În ceea ce mă privește, școala copilăriei nu înseamnă dispute, concursuri ori programe, ci tocul meu alb. Răbdarea de a reînmuia penița.
Poate că școala începe exact de aici.
Tocul alb, adus de Ogrezeni, mi se părea providențial. Cu el se putea scrie adevărul. N-a trebuit să insist mult ca să mi-l dea mie, mai ales că, pentru Cornel, creionul ascuțit meseriaș era pe locul întâi. Îl folosea mult, socotea, făcea șiruri de cifre. Scria ordonat, iar aici trebuie să spun că tipul de scris se moștenește. Respectiv tiparul, modul de raportare la spațiu, ca și abilitatea de a desena – sunt programate genetic. Mițulica scria cu litere ronde. Avea un scris special, inimitabil, drept, din când în când înclinat cu intenție spre stânga. Arăta ca o dantelărie bună de înrămat. Era imposibil să-l treci cu vederea. Caligrafia lui Gică era clasică: litere ordonate spre dreapta, scris mare, lizibil, de învățător. Copiii lor îl moșteniseră pe Gică, în special Cornel scria exact la fel, până la confuzie, excepție litera C, de la numele lui, care avea o lucrătură mai specială, de semilună cu ochi. Scrisul lui Muc era nehotărât și lipsit de disciplină. Pe ea am moștenit-o și m-am chinuit să-l ordonez ani mulți. Exercițiile mele de scris, numeroase, mi-au dat o anumită versatilitate. La examene intram automat în modul Gică, pictând caligrafic pagină după pagină. Când scriam proză, cădeam în păcatele lui Muc, iar când voiam să impresionez imitam litera Mițulicăi. Asta până în ’90 când m-am lipit de un PC și n-am mai folosit decât ocazional pixul. Scrisul de mână îmi dă un confort, dar unul cu iz de mucegai și decrepitudine.
Tocul alb primit de la Ogrezeni a fost al primelor mele exerciții literare, al primei povestiri scrise pe pagini dictando. Amintirea lui chiar și acum mi-i aduce în memorie pe Ogrezeni, fericiți, plutitori, oameni fără copii. Uneori, când scriu de mână, simt cum plutește pe lângă mine umbra tocului alb și zăpada acelei ierni.
Totodată, cu tocul alb mi-am scris primul meu nume.
În iarna, devenită prag, între mine și anul fatal, toate schimbările sunt legate de tocul alb, de felul în care scriam cuvintele făcându-l să se miște pe unde voiam eu. Era subțire și foarte ușor, iar pe locul în care îmi fixam degetele avea niște nervuri, care îl făceau confortabil. Dar și mai mult îmi plăcea penița, mai lungă decât altele, mai îngustă, fără asperități, fără să zgârie foaia. Priveam pe fereastră zăpada, care acoperise chioșcul și toată grădina, și ceva infinit cobora în peniță, uneori aveam impresia că un zeu al zăpezii îmi dirija mâna. Tocul ăla îmi impunea un ritm, o cadență, începusem să alungesc literele, să-mi subțiez scrisul.
Era toc de iarnă și de povești.
Însă orice avânt creativ vine cu renunțări, cu dorințe neașteptate, până atunci ascunse sub evantaie de carne.
(Ferenike)
Citește și interviul din Școala9
