Întâlnirea mea cu Zavaidoc a început în timp ce încercam să descifrez arhitectura complexă și atmosfera captivantă a anului 1923 — poate cel mai nebunesc dintre „anii nebuni”. Cu fiecare pagină de ziar vechi pe care o întorceam, cu fiecare filă dintr-o carte prăfuită pe care o desfăceam, cu fiecare licărire a unui film alb-negru pe care o urmăream și cu fiecare fotografie granulată, din cețurile unui secol trecut, eram atrasă de o voce inconfundabilă. Vocea lui Zavaidoc — vibrantă, plină de suflet și absolut unică — răsuna prin timp, purtând cu ea spiritul unui oraș și al unei epoci aflate în schimbare.
Zavaidoc era un om care naviga cu ușurință prin intersecțiile culturale ale vremii sale, fiind la fel de acasă și când interpreta operetă și când cânta muzică populară, dar mereu rădăcinat în cântecul viu, al peisajului urban interbelic. Cântecele sale erau mai mult decât simple melodii; erau compoziții epice, pline de pasiune și de poezia cotidiană a unui oraș care își reclădea viața după devastarea războiului.
Tot ceea ce s-a întâmplat în 1923 pare să răsune în viața și arta lui Zavaidoc — un an marcat de tulburări, romantism și o reinventare neîncetată. Povestea lui este inseparabilă de istoria acelui an tulbure, o poveste de dragoste scufundată în pulsul unei societăți care încerca să-și găsească un nou sens. Această împletire a pasiunii personale cu drama istorică face ca vocea lui Zavaidoc să fie nu doar o reflecție a timpului său, ci și o ecou atemporal ce continuă să inspire.
În romanul meu Zavaidoc în anul iubirii, pătrund mai adânc în această figură extraordinară și în lumea vibrantă pe care a locuit-o — o lume în care muzica, istoria și iubirea se ciocnesc, dezvăluind pulsul unei epoci care a modelat România modernă. Prin această călătorie, vocea lui Zavaidoc renaște, invitând cititorii să redescopere un trecut plin de culoare, conflicte și cântece de neuitat.
