Când și cum s-a conturat ideea de „Ferenike” și ce nevoi sau dorințe s-au împlinit odată cu publicarea ei?
Mă gândesc de mulți ani la povestea asta, care este pentru mine un fel de matrice existențială. În culisele romanelor mele se află părți din ea. Mereu am scris despre ea și în multe feluri, așa încât nu se poate vorbi despre o împlinire ori despre un punct terminus, ci doar despre o versiune, cea a clipei de-acum.
Ferenike este o poveste confesivă, ați declarat că toate întâmplările au fost trăite, dar le-ați așezat într-o poveste. Cum ați decis ce rămâne din real și ce devine ficțiune; a fost o astfel de alegere la mijloc?
Totul este real. Totuși, e ficțiune prin stil, prin construcția epică, prin tipul de mesaj. Nu am eliminat nimic din evenimentele epice, pentru că toate faptele astea sunt trăite, iar pe parcursul timpului au căpătat semnificație. Ba mai mult, niciuna dintre aceste întâmplări nu a rămas acolo, la momentul în care s-a produs, ca fapt parfumat închis într-o casetă de amintiri, ci fiecare a continuat să evolueze, odată cu mine. Vorbesc despre un obiect mărunt, de pildă o sticlă de vișinată, dar ea, începe să intre în visele mele, în zona vinovățiilor nesfârșite, ca, treptat, să se transforme în Liviada cu vișini, iar de aici până la cehovianism nu mai este decât un pas, cel al atmosferei potrivite pentru aceași sticlă, ajunsă în prezent, ca relicvă a unei copilării încețoșate. Mi-am făcut chiar și o poză cu sticla asta. Ea face parte din prezentul meu continuu. Genul ăsta de incursiuni în timp dizolvă tiparul memorialistic.
Figura tatălui planează peste tot în roman, deși el nu este mereu în prim-plan. Ce ați vrut să explorați, de fapt, odată cu această relație paternă?
Nu m-a interesat relația cu tatăl, pe care nici n-am apucat să-l cunosc prea bine, nu am sondat rădăcinile ori alte teme de genul ăsta, de mult epuizate, ci m-a interesat modul în care s-au metamorfozat moștenirile mele paterne. Crima, la care aproape că am fost martoră, initial părea o dramă personală și atât. Dar, cu trecerea anilor, i-am găsit cauzele adânci, legate direct de Războiul din Vietnam, iar mai târziu de exhibiționismul lui Ceaușescu, devenit în mod aberant eroul occidentalilor, ceea ce a determinat vizita lui Nixon în România, generând Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Toate aceste evenimente, exact în ordinea asta, duc spre zilele noastre și spre alte războaie, iar în cealaltă direcție, a rădăcinilor mele, merg spre timpul scurt, cât tatăl meu nu a mai contat ca tată, ci ca personaj. În Ferenike interesează doar faptul că viața lui scurtă a aruncat spre mine o întrebare, pe care am vrut s-o ignor și care mi-a decis direcția ontologică și în cele din urmă m-a obligat să mă întorc acolo, nu ca persoană care deapănă amintriri, ci ca personaj de roman. Pe scurt, am luat parte la o istorie care dă sens prezentului meu. Această descoperire m-a făcut să reconstruiesc narativ nu atât relația cu tatăl meu, ci secvența de istorie din care fac parte. Sunt personajul principal al romanului Ferenike, iau parte la acțiune mai mult decât la actul narării. Nici într-un caz n-aș scrie un roman de rememorări ori o poveste văzută în mod simplist prin ochii copilului. Nu cred în schema asta epică, n-o creditez. În schimb mă atrage povestea în care rememorarea se transformă treptat în acțiune a prezentului. Iubesc povestea cu personaj peripatetic, pentru care granițele dintre prezent și trecut nu contează. Poate părea paradoxal, dar episoadele care insistă pe luciditatea (chiar și a unui copil) au vrut să pună o distanță necesară între povestitor și personaj. Prin urmare, cadavrul văzut pe când aveam 11 ani, cusut grosolan cu ață ordinară, a generat un tip de de viziune, mi-a întărit caracterul și rezistența la orice tip de agresiune.
Ați spus într-un interviu că vă este imposibil „să trăiți intestinal”, că toată viața dvs. e la vedere. Cum se împacă această transparență cu nevoia de protecție emoțională atunci când scrieți autobiografic?
Nu cred că am nevoie de protecție. Să trăiesc fără precauții, în viața cotidiană și în scris, ține de mult lădata autenticitate a unui om. După ce am publicat Ferenike, unele dintre personajele romanului au venit la primele lansări, participând într-un fel la povestea mea. Când minți, când falsifici adevărurile esențiale, atunci ai nevoie de protecție. Ficțiunea nu înseamnă minciună, nu falsifică viața, ci doar dictează tonul unui adevăr unanim așteptat. Viața mea începe cu morți și violență extremă, prin urmare aș fi putut devein un adult mototolit și timid. Dar nu s-a întâmplat așa. Din cadavrul măcelărit au rămas zarzărele și parfumul lor, care invadează tot ce-am scris, noaptea de iulie, forța unui timp, dacă vrei.
Ați lăsat romanul aproape un an deoparte după ce l-ați terminat. De ce? Ce schimbă distanța în modul în care un scriitor își privește propriul trecut?
De regulă, procedez așa. Dacă după un timp nu-mi mai place ce-am scris, nu public. Este vorba despre calitatea emoției. Uneori mă ia valul și, captivată de poveste, acord importanță acțiunii. Or, în literatură, echilibrul dintre emoție și construcția epică e unul fragil. De forța lui îți dai seama luând oarecare distanță. Poate că nu neapărat un an, însă în cazul de față a fost vorba despre un experiment în zona confesiunii. După ce-am scris Ferenike, voiam să reiau exercițiul narativ pe altă perioadă din viața Mițulicăi. Mă simțeam impulsionată să mă întorc la adolescența ei interbelică și-așa am început să scriu confesiunea lui Carol, din Zavaidoc în anul iubirii. Dar chiar și după aceea, personajul mă obseda și am continuat actul confesiunii din perspectiva unei adolescente din epoca stalinistă, în următorul roman, intitulat Sălbatica. Aceste trei romane sunt legate într-un fel, iar cât le-am scris pe ultimele două, Ferenike a rămas în așteptare un an. Cam asta este povestea anului de repaus.
Apropo de scris, când și cum scrieți? Aveți un ritual anume?
Ca orice joc, totul e dictat de plăceri. Scriu când îmi vine, oriunde, mai ales în aglomerații (piețe, aeroport, în urletul continuu al ambulanțelor).
În Ferenike, visul, memoria, introspecția și imaginația funcționează aproape pe același plan. Cum reușiți să nu pierdeți claritatea structurii într-o poveste atât de personală?
Aceasta este esența jocului epic. Mulțumesc că ai observat. Pentru mine literatura e construcție în primul rând, iar în orice joc epic contează rezolvarea conflictului. Restul vine de la sine.
Scrieți despre copilărie, dar nu cu nostalgia tipică. Mai degrabă cu luciditate. Ce loc mai are copilăria în literatura română de azi? E o temă epuizată sau e abia la început?
Nu cred că avem o literatură a copilăriei, adică o poveste fixată în avangardă, ci multe versiuni ale Amintirilor lui Creangă. Povestea așteptată ar trebui să pornească de la întrebarea majoră a actualei generații, una crescută cu telefonul în mână, dar preocupată de filozofie mai mult decât generațiile anterioare.
Ați menționat adesea „vocea interioară” care scrie – acel discurs fără public. Cum arată, pentru dvs., o literatură scrisă fără frica de a fi judecat?
Tonul și ritmul interior, în cazul meu nu sunt cu mult diferite de cele afișate public. Scriu și vorbesc cam în aceeași tonalitate, desi uneori ritmul social e ceva mai diferit. Faptul că autoritatea (părintească, școlară, socială) nu a avut mare importanță în educația mea, mi-a determinat și o lejeritate în actul destăinuirii, o anume sinceritate, pe care educația ți-o ține în frâu (ceea ce e în multe feluri e bine), dar pe care sinceritate mi-am cultivat-o ostentativ, de la vârste mici, așa cum se întâmplă cu persoanele crescute de bunici, cu orfanii, cu oamenii care nu au pe cap o autoritate manifestată constant.
Aveți o capacitate impresionantă de a accesa memoria afectivă. Cum lucrați cu amintirile? Sunt o arhivă personală clară sau le lăsați să se transforme odată cu ficțiunea?
Foarte flatată, îți răspund că metamorfozele au loc înainte de a începe scrisul. În mintea omului, totul este în transformare, de multe ori în anamorfoză. Acesta este traseul gândului: haotic, în aparență, ordonat la nivel general. În ceea ce mă privește am avut mereu o curiozitate legată de imaginea globală. Iubesc sintezele. Îmi place lucrul încheiat și ador deznodământul. De aici îmi vine și preferința pentru construcție. Toate astea țin de predispoziția mea epică, nativă. Orice aș fi făcut în viață ar fi fost narativ.
Ferenike – femeia care se deghiza în bărbat pentru a putea participa la jocuri interzise – e un nume cu puternică încărcătură simbolică. V-ați regăsit în ea din adolescență. Ce înseamnă pentru dvs. azi Ferenike, ca arhetip?
La începuturi a fost un simbol legat de limitările sociale, dar, în timp, a devenit unul dintre arhetipurile temeliei mele, nu m-a mai interest povestea, ci simbolismul general al triumfului, căci Ferenike înseamnă purtătoarea victoriei. M-am aplecat asupra ferenikismului într-atâta, încât imaginea personajului m-a contaminat, am asimilat-o în haosul personal, făcând din ea o apariție recurentă în visele mele. Am început s-o vizez, înainte de a-i fi citit povestea. Tiparul exista deja când am dat de personaj, dar s-a potrivit mănușă pe acel tipar, a devenit nu imaginea, cât moartea mea, ca singură victorie posibilă într-o lume trecătoare.
Mai mult în
