În curând se apropie solstițiul de vară, ceea ce mă duce cu gândul la sărbătoarea Sânzienelor și, desigur, la Mircea Eliade, obsedat de simbolismul ei.
Ziua de 24 iunie este socotită la români sărbătoarea sânzienelor – nume de zâne dar și de flori. Sărbătoarea marchează solstițiul de vară, evocând totodată subtile relații cu mitologia romană, deoarece cuvântul sânziana pare derivat din Sanctae Dianae. La toate popoarele neolatine, zeița Diana a fost asociată misterelor, căci integrarea ei în credințele medievale s-a produs pe cale cultă, prin intermediul călugărilor versați în texte latine. Eliade dezvoltă ideea că în spațiul românesc, alta este semnificația acestei zeițe: „Este foarte probabil ca numele Diana să fi înlocuit numele local al unei zeițe autohtone geto-trace. [...] Numele a devenit zâna (\<dziana) în românește. În plus, derivând de la aceeași rădăcină, un alt cuvânt, zânatec, înseamnă zăpăcit, cu mințile aiurea, nebun, adică luat, răpit de Diana sau de zâne.”[1]
Zânelor nemiloase nu este indicat să li se rostească numele; sunt numite Sfintele, Ocrotitoarele, Rusaliile sau Ielele și „au aparența unor tinere atrăgătoare, fascinante. Îmbrăcate în alb, cu sânii goi, ele nu se văd ziua. Înaripate, zboară prin văzduh mai ales noaptea. Dar le place să cânte și să danseze și acolo unde au dansat, iarba este roșie ca focul. Ele îi îmbolnăvesc pe cei care le văd dansând sau care încalcă anumite interdicții și aceste boli nu pot fi vindecate decât de călușari.”[2]
Fiind o sărbătoare a solstițiului de vară, ea conține o serie de ritualuri ale coborârii, de alungare a soarelui și de chemare a lunii. Flăcăii aprind făclii și le rotesc de la răsărit către apus, spunând: „du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună”. În multe credințe europene, solstițiul de vară este socotit o poartă, care deschide drum de coborâre în întuneric. În simbolismul pitagoreic, solstițiul de iarnă este poarta zeilor, pe când cel de vară reprezintă o ieșire destinată oamenilor. Conform credințelor românești, în noaptea de Sânziene se deschide cerul, iar omul are acces la cunoașterea întregii Firi.
Sânzienele ocrotesc iubirea, favorizează nunta, și, prin aceste atribute, ele devin un simbol al armoniei universale.
După cum se știe, Eliade are un roman intitulat Noaptea de Sânziene, în care personajul principal, Ștefan Viziru are viziunea propriei morți, într-o noapte de Sânziene, în pădurea Băneasa, unde merge la miezul nopții, mânat de un dor inexplicabil. Inițiat în copilărie prin pătrunderea în camera Sambô, Ștefan are privilegiul de a descoperi poarta solstițială și este conștient că destinul său cuprinde experiența ieșirii din timp.
Simbolul apare și în alte opere eliadești și păstrează această semnificație de poartă spre infinit. Doctorul Aurelian Tătaru (Les trois Grâces) moare în noaptea de Sânziene, în pădurea Crăciuna, speriat de propria creație – întinerirea spectaculoasă a unei femei de șaptezeci de ani. Ieronim (Uniforme de general) trăiește misterul ieșirii din realitate în ziua de Sfântul Ioan (sărbătoarea creștină a solstițiului de vară). În nuvela Dayan, personajul titular se ridică de pe patul său de sanatoriu și găsește drumul spre grădina paradisului, în aceeași noapte de Sânziene, deoarece „chiar și în inima Capitalei, rămâne tot ce a fost de la început: Noaptea de Sânziene” (287).
În toate cazurile ieșirea din timpul istoriei este imaginată ca o coborâre, și este posibilă doar pe poarta morții, sub imperiul lunii și al zeiței Diana.
Fragment din Doina Ruști – Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Coresi, 1997.
[1] Istoria credințelor și ideilor religioase,ed. cit., III, p. 246
[2] ib.
