Autobiografie
Uitându-mă în urmă, pot să spun, pe scurt, că se putea și mai rău. Printre punctele albe aș trece data nașterii, ambiguă și camuflată bună bucată de vreme. În acte sunt trecută în luna martie, iar în prima parte a vieții am avut și niște aniversări cu mărțișor. Într-o zi, bunică-mea mi-a spus că oricum n-are importanță, pot să-mi serbez ziua oricând, dar, dacă chiar sunt legată de data nașterii, puteam să fiu sigură că e 15 februarie. Și ca să mă convingă, am traversat toată casa, până în camera stafiilor, a deschis catastiful, în care nota toate lucrurile importante, și-am citit colo că mă născusem într-o zi cu ploaie apocaliptică, încât multe case precare fuseseră luate de val. Nu se punea problema ca mama să iasă din casă. Au fost nevoiți să cheme medicul și moașa, iar eu am venit pe lume chiar în camera aia, a stafiilor, cea mai sinistră din toată casă. În primul ceas de viață au crezut că sunt moartă, prin asfixiere, și chiar de atunci am început să mă gândesc la ceasul ăla, care de-a lungul vieții a devenit un timp al reveriilor și-al păcatelor mele. În fine, nota din catastif se încheia cu data exactă: 15 februarie, 1957, ora 17.
Dintre etapele vieții, perioada copilăriei, petrecute la Comoșteni, e indubitabil cea mai importantă pentru dezvoltarea mea intelectuală, iar cea mai fericită parte a vieții e clipa de-acum, crezând cu tărie în forța prezentului și în schimbările pentru care te lupți, căci în fiecare clipă dai bătălii mici pentru niște fapte pe care de multe ori nici n-apuci să le mai trăiești.
Între Comoșteni și clipa fericită de-acum se află multe evenimente. În toate cazurile a fost vorba despre pierderi însemnate de energii și de bunuri. Nimic n-a fost ușor pentru mine. Noroc cu niște strămoși aromâni, din Muntenegru, de la care am moștenit puțintică dârzenie, ajunsă la mine prin sângele patern. Dar la pachet, a venit și obstinația unor turci, de la mama. A urmat, în ordine, o emoție permanentă, cu multe firicele electrice, fapte istorice, îndrăgostiri, legături iraționale și altele - de care am scăpat abia de puțin timp, după ce m-am transformat în monstru, prin vârstă. Apoi, am mai moștenit și o plăcere a construcției, care m-a ținut în viață până acum. Din pricina ei, n-am putut niciodată să las lucrurile neterminate.
Familia mea a fost formată preponderent din învățători, începând cu străbunicul din partea tatălui, despre care am povestit în romanul Fantoma din moară. Prin urmare, am avut noroc de cărți, chiar de foarte multe, de liste cu lecturi, de citit în familie, uneori lecturile degenerând în adevărate spectacole, pentru că, în special tata și mama lui, ființe histrionice, obișnuiau să recite ori să citească pe replici. Dar și bunicul declama poeme, uneori acompaniindu-se la vioară. Întâmplările copilăriei, petrecute printre tomuri groase, gen Contele de Monte Cristo, au avut urmări, pentru că ulterior, după ce-am devenit profesoară, citeam adeseori elevilor mei, făcând din asta un ritual de întoarcere la partea cea mai consistentă a vieții mele. Și-aici trebuie să spun că ceea ce am învățat de la viață a venit pe temelia pusă la Comoșteni.
Dintre întâmplările biografice de mare dramatism, aș enumera în primul rând moartea părinților: la orice vârstă ți s-ar întâmpla - e insuportabil. Tatăl meu a fost ucis pe când avea 35, iar eu împlinisem vârsta de 11 ani, episod despre care am scris în mai multe proze și în special în romane. Mama ar mai fi avut și ea mult de trăit. Tot la întâmplări oribile aș mai trece doi ani petrecuți la o mătușă dickensiană și hărțuirea, atacul permanent al scriitorilor închipuiți etc., dar au mai fost și altele horribile dictu.
Am trăit și multe lucruri de pus în ramă, de pildă, iubirile, care mi-au întărit caracterul, talentul. Desigur, între ele, și cele 3 căsătorii. Nu voi trece aici succesele literare, ci voi menționa că 40 de titluri sunt traduse în peste 15 limbi.
Ce a contat mult în formarea mea? Independența, în primul rând. La vârsta de 15 ani eram deja pe cont propriu. Liceul (1972-1976), urmat la „Garabet Ibrăileanu” (secția de limbi clasice), în Iasi, mi-a dat direcția. Latina și greaca veche m-au disciplinat, literatura m-a ținut în viață. Dar faptul c-a trebuit să mă descurc singură a contat cel mai mult. Libertatea alegerilor cred că a fost esențială în educația mea. Deși, desigur a existat și un preț: un comportament excentric, disprețul față de limite. Una peste alta, perioada de libertate din timpul liceului m-a pregătit pentru viață mai bine decât ar fi făcut-o ai mei. În primul rând mi-a rafinat instinctele, care pentru mine au avut întotdeauna importanță majoră. Nu m-am pus niciodată în pericol.
La final de liceu, 1976
Am urmat, apoi, Facultatea de Filologie, la Universitatea „Al. I. Cuza” (1976-1980). Perioada aceasta a fost foarte bună pentru mine. Probabil c-ar fi trebuit să vin la București, dar cum devenisem un fel de stăpână a locului, era mai simplu de trăit acolo. Lucrurile s-au complicat după ce am inițiat o revoltă împotriva muncilor patriotice. La negocierile cu autoritatea acelei lumi am realizat că, în spatele fațadei, universul se complica grav. Profesori în care crezusem erau băgați în mizerii teribile. Atunci am hotărât să plec de la Iași. Mi-am luat repartiție la Tulcea, la un liceu. Perioada de final a anilor 80, anii crunți ai dictatorii, înseamnă profesorat și navetă la București. Dar și Fantoma din moară. Deși nu publicam, scriam în neștire proză scurtă, povestiri, multe fantastice, dar nu numai. Am dus-o așa până spre finalul dictaturii, când am scris o primă versiune a romanului Fantoma din moară, hotărâtă să-l public. Așa am descoperit că nu exista nicio posibilitate de-a intra într-o editură. În acea lume comunistă, editurile păreau obiective militare păzite. Despre partea tulceană a vieții mele ar fi multe de scris. Acolo mi-am schimbat numele în Ruști, renunțând pentru totdeauna la numele strămoșesc. Totuși, din toate întâmplările de atunci nimic n-a fost mai important decât Fantoma din moară, care devenise pentru mine o prioritate. Mi-am dat demisia și-am plecat la București, unde la câteva zile a izbucnit revoluția, cel mai însemnat eveniment al vieții mele. Ziua de 21 decembrie 1989 m-a prins pe străzile Bucureștiului, proaspăt demisionată, pregătită de război. Dar despre asta ar merita să povestesc separat.
După Revoluție a fost o perioadă în care puteai să obții orice slujbă: era confuzie, lumea era înfricoșată, mai ales șefii instituțiilor, care nu fuseseră încă schimbați, nu refuzau nicio cerere. Nu mai știu ce-am făcut lunile respective, în afară de-a umbla aiurea pe străzi, în tot cazul n-a fost nimic de laudă. Lumea își lua case, slujbe, deschideau afaceri etc. În fine, m-am angajat la editura Humanitas, apoi la un liceu bucureștean, în paralel ținând cursuri la Facultatea de Litere. În anul 2000 devenisem doctor în științe filologice (Universitatea București) și lector. În același an mi-am început, în paralel, cariera didactică la Universitatea Media, Facultatea de Cinematografie, continuând să colaborez cu Facultatea de Litere și UNATC. Dar la Media era mult mai interesant în momentul acela. Deși mi-am păstrat până la capăt jumătate de normă la UNATC, totuși, partea frumoasă a vieții profesorale a fost la Media. Am obținut titlul de profesor universitar în 2007, cu specializarea în cultură și civilizație universală pentru film. Totodată, colaboram ca scenaristă și analistă de scenarii la Media Pro Pictures. Aveam pe-atunci și numeroase funcții administrative.
De altfel, anul 2000 a fost unul de cotitură. Schimbarea opțiunilor sociale, dar mai ales o nouă căsătorie (cea de-a treia) au fost decisive pentru scris. Publicasem Dicționarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, în 1997 (prima carte) și în următorii o sumă de cărți școlare la Humanitas. De asemenea, îmi câștigasem oarecare notorietate după ce un număr mare de manuale de liceu îmi fusese achiziționat de minister. În licee se vehicula des numele meu. Una peste alta, aveam vreo 20 de volume de nonficțiune, între care Mesajul subliminal, Enciclopedia culturii umaniste sau teza mea de doctorat, publicată sub titlul Dicționar de teme și simboluri (2002).
Totuși nu publicasem proză. Or, nu era nimic mai important pentru mine. În tot timpul ăsta al manualelor, desigur, umblam cu Fantoma din moară după mine, încercând s-o plasez undeva. Circulam mult prin lumea literară și începusem să mai public proză prin reviste, dar pentru roman nu aveam nicio speranță. Deși apăruseră edituri particulare, nimeni nu voia proză românească. În 2003, deja lucrurile s-au mai schimbat. În acel an am scos un capitol din Fantoma și în jurul lui am scris un roman intitulat Omulețul roșu (2004). Acesta a fost debutul meu. Nu pot să mă plâng, a fost un debut onorabil, cu 16 cronici, cu un premiu. În 2005 am început colaborarea cu Polirom. Au urmat Zogru (2006) și, în fine, Fantoma din moară (2008) care mi-a adus și confirmarea, printre alții și prin contribuția ta. Așteptarea și suferințele legate de acest roman cred că au fost răsplătite pe deplin. Îmi amintesc că în acel an, mai multe reviste au dedicat un nr întreg romanului meu. Au urmat Lizoanca la 11 ani (2009) și toate celelalte romane. Viața mea s-a schimbat radical. În paralel făceam film, din amuzament am învățat să fac editare video. Am continuat să scriu scenarii. Pe multe nu m-am semnat, dar dintre cele mai cunoscute, aș pune aici Miracolul din Techir (r. Ruxandra Zenide), 35 de minute după (r. Cristi Toporan), filmele făcute cu Copel Moscu etc.
Apoi au început traducerile, lecturile internaționale. Treptat mi-am dat seama că nu mai aveam energie pentru învățământ. În momentul de față țin doar un curs de scriere creativă, la Universitatea din București și coordonez colecția Biblioteca de Proză Contemporană a editurii LITERA, București.
Cel mai nou roman al meu este Paturi oculte. Am pus multă pasiune în el și are cititorii lui deja. E cel de-al doilea roman, după Lizoanca la 11 ani, publicat în seria de autor pe care Litera mi-o dedică. Da, am ajuns deja la vârsta operelor complete.
Doina Ruști
Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Doina Ruști, citind CV-ul atât de bine scris, de parcă am vedea un film al vieții Dvs., am observat cât de important a fost pentru scriitoarea care ați devenit romanul Fantoma din moară, scris într-o primă versiune în ultimii ani ai epocii trecute, înainte de momentul decembrie 1989. Nu l-ați putut publica atunci, cartea apărând abia în 2008, la Polirom, vingt ans après.
Este în opinia mea unul dintre cele mai importante romane apărute la noi după Revoluție. Amânarea publicării lui a avut numai cauze obiective (cele pe care le-ați menționat în CV) sau și unele subiective, personale, ținând de interioritatea scriitoarei?
Doina Ruști: Mulțumesc pentru compliment, deja mă simt pe podium☺
Ca să înțelegi, trăiam în confuzie în multe privințe la modul cel mai naiv. Respectiv, eram sigură că voi fi publicată în comunism. Apăruseră deja multe romane care păreau eliberate de cenzură, iar între ele, Vânătoarea regală a lui DRP și Lumea în două zile a lui Bălăiță mă făceau să cred că proza fantastică poate să păcălească eventualele rigori ale editurilor. În realitate, eu nu am putut să intru în nicio editură, nu am văzut (nici măcar de la distanță) un editor. Abia după ce am citit amintirile lui Agopian, mi-am dat seama că exista o lume în interiorul lagărului comunist la care eu n-aveam cum să ajung. Dincolo de porțile închise ale unei edituri începea un oraș boem, de care n-am avut niciodată habar, făcut din tipii cu funcții și din prietenii lor, un univers absolut închis și fără legătură cu mine. Îți trebuiau nervi și timp ca să pătrunzi în lumea aia, alunecând printre inși de tip activistic, plătind prețul care era atunci de plătit. De altfel, cu mintea de-acum îmi dau seama că o cale pe care o urmau mulți era participarea la diverse chermeze. Legăturile alcoolice duceau uneori spre tipar. Mai erau cu siguranță și alte căi. Aș putea să vorbesc și despre un numitor comun al scriitorilor care au debutat în timpul tinereții mele: cam toți țipau, erau isterici. Existau și cenaclurile. Pot să spun că am fost câte o dată, cam la fiecare dintre ele, iar ceea ce-am găsit de fiecare dată, ca un tipar al literaturii de-atunci, a fost o incultură generală, vomitivă. Îmi dădeam seama că lumea venea acolo ca să lege prietenii cu potențialii piloni ai puterii culturale, însă pentru mine calea asta era exclusă. Eu voiam să intru pe poarta din față, în mod oficial, încât uitându-mă în urmă, spre mine cea de atunci, mă simt ca la un film de comedie.
D.C.-E.: Și Marin Preda avea serioase dubii că romanul său Moromeții și schița despre familia lui pe care nu o inclusese în volumul de nuvele ar trebui să fie publicate, ele părându-i-se a fi un fel de capitole intime ale copilăriei sale. Dificultatea de a publica o carte la finele anilor ‘80 și omnipotența Cenzurii în acea perioadă au dispărut în anii ‘90, când oricine tipărea orice, iar publicul cumpăra absolut toate publicațiile: ziare, reviste, cărți. Ați simțit că, publicând Fantoma din moară, veți deveni „oficial” scriitoare, ceea ce vă speria într-un fel, și atunci ați amânat deliberat apariția acestui roman exponențial? Sau ați dorit să faceți mai întâi altceva decât literatură, în condițiile de libertate postrevoluționară?
D.R.: Oh, nicidecum! Eram arogantă, nu-mi puneam limite de felul ăsta. Toată perioada de după revoluție am plimbat cu mine Fantoma din moară, fără succes. Bineînțeles, o tot modificam, mai scriam, mai aruncam la coș, apoi plecam iarăși prin edituri. Acum puteam să intru cam în orice editură, dar fără folos. Nu era chiar așa cu publicatul, ci în felul următor: vechea gardă, mai ales lumea care lucrase prin redacții, prin tipografii, încerca într-un entuziasm general să-și facă o afacere din tipărituri. Așa se face că au apărut o serie de cărți, susținute de aceleași cercuri de dinainte de revoluție. Editurile care rămăseseră cu manuscrise de pe vremea comunistă le scoteau acum, ca pe cărți subversive. Apăreau pe la colțuri plachete, cărți mizerabil tipărite, în general, proza optzeciștilor „în prelungiri”, ca să mă exprim fotbalistic. Or eu, ți-am spus deja, nu frecventam acea lume. N-am trimis în perioada aia texte pentru antologii sau reviste. Aveam un singur scop: romanul. Intram doar în edituri nou-înființate, în special în cele din Casa Presei, căci mă angajasem la Humanitas, și depuneam o versiune a romanului, dactilografiat cu mult efort, căci încă mașina de scris rămăsese un lux. Lăsam un dosar și sunam apoi sau treceam pe-acolo pentru răspuns. Dar de cele mai multe ori mă refuzau înainte de a-mi prezenta romanul pentru că mă și duceam aiurea, la edituri fără legătură cu literatura, de exemplu la Univers Enciclopedic, nou desprinsă din Editura Enciclopedică. Acolo am și publicat niște cărți enciclopedice, între care și Dicționarul de simboluri. Dar, desigur, la o editură ca aia nu se publicau romane de debut - încă și românești. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb la Humanitas, unde lucram, pentru că în anii ăia 90-93, se editau cărți exclusiv științifice. Nu am fost la nicio editură dintre cele comuniste, pe care le consideram infestate. În fine, după ce în 90-96 am tot fost pe la intrat prin edituri, tot așa, fără legătură cu literatura sau micuțe, fără apetență pentru debutanți, pe unde aveam cunoștințe, foști colegi etc., am avut a urmat o perioadă de câțiva ani în care n-am mai avut timp de nimic. O duceam foarte prost, trăiam în mizerie, fără casă, fără resurse și cu multe probleme pe cap. Așa că am început să scriu pentru bani: enciclopedii, dicționare, manuale de liceu, studii, chiar și culegeri de gramatică ori monografii - nenumărate, unele semnate, alte nu. În afară de asta, aveam mai multe joburi.
Prin 2000 am început să-mi revin financiar, mi-am luat o casă, un serviciu stabil și m-am întors la Fantoma din moară: i-am dat o nouă formă, am plecat din nou prin edituri: acum era criză. Asta îmi spuneau: nici într-un caz acum. Încă exista teamă față de debutanți și mai ales de romanciere, adică de femei puse pe scris. Dacă ne uităm spre perioada aia, vedem că sunt mai mult nume de bărbați, prea puțini debutanți, și aceia cu proză de scandal, scriitori cu poziții bune în societate, de pildă în presă, care în momentul ăla era foarte puternică. Pe scurt, am debutat în 2004, pentru că acela a fost momentul meu, cu un roman construit în jurul unei părți din Fantoma din moară, timp în care romanul, acel unic și absolutizat roman al meu, devenise o rană. Așa am hotărât să-l las, să scriu Zogru. Ba chiar începusem să scriu povestiri, numai ca să nu mă mai gândesc la Fantomă. I-a venit rândul în 2008. Dar în perioada asta, a anilor 2000, începusem să intru în lumea literară din jurul Muzeului Literaturii, să public texte prin reviste.
D.C.-E.: Ultimele întrebări din prima „rundă” a acestui dialog, pentru care vă mulțumesc. Există diferențe sesizante între versiunea primă a romanului, dinainte de 1989, și cea apărută în 2008? Cenzura epocii trecute v-a determinat să scrieți într-un mod mai aluziv, „oblic”, proză? Ați rescris scene din acest roman în condițiile de libertate de după 1989?
D.R.: Bineînțeles, proza fantastică, de tip parabolic era în modă. Chiar când nu aveai cine știe ce de zis făceai jocul simbolurilor ca să te dai mare, dar mai ales pentru că toată generația 80 era narcotizată cu literatură sud-americană.
Inițial, Fantoma din moară pleca de la zilele Cernobâlului, căci pe-atunci m-am apucat de roman. În 86 am scris o povestire, întristată nu atât de experiența teribilă prin care trecusem, cât de lipsa mea de viziune. Îmi amintesc și acum cum rânjeam ascultând știrile (la radioul meu, Gloria) despre explozie. Eram sigură că e o minciună, un mod de a ne ține închiși pe timpul vacanței, căci în anul ăla Paștele căzuse de 1 Mai. Povestirea despre zilele Cernobâlului a devenit nucleul celei de-a doua părți din Fantoma din moară. Dar prima formă închegată a romanului datează din 1987-1988. Ultimii trei ani al dictaturii i-am petrecut mai mult pe la București, unde locuia soțul meu de-atunci. Făceam naveta cu o mașină, care aducea pește la restaurantul Pescarul, ori călătoream cu un tren de noapte și-ajungeam la prima oră în București; multă vreme după aceea mă trezeam în miez de noapte, convinsă că sunt în tren. Zilele petrecute în capitală se legau mereu de roman: fie de dactilografierea lui, fie de încercarea de-a intra într-o editură. Dar nu aveam legături în lumea literară, ci mai curând în cea a filmului. Multe weekenduri se duceau privind filme la Adrian Titieni, care era dotat cu un video. Acolo se aduna floarea boemei de-atunci, întâlniri care au continuat și după revoluție. Iar eu nu scăpam niciun prilej să vorbesc despre Fantoma din moară.
Bineînțeles, textul a fost modificat de multe ori, încât și-acum văd teancul de file dactilografiate, printre care se strecurau tot mai multe file scrise de mână.
În perioada postdecembristă am completat, am rescris, mai ales că destul de repede îmi făcusem rost de un 2.86, un computer cu dischete de carton. Îmi amintesc cum scriam și rescriam, încântată de modificarea atât de rapidă a textului. Dar, culmea, completările n-au fost de natură ideologică. Și-am să-ți explic de ce.
În inconștiența mea de-atunci, eram convinsă că romanul meu e perfect acceptabil în comunism, de vreme ce și alte cărți circulau bine-merci prin librăriile comuniste. Era proza fantastică a lui T.D. Savu, care vorbea despre o fantastică lume decăzută, apoi proza optzecistă, sumbră, înainte - Preda, Țoiu, cu trimiteri aproape directe, Animale bolnave dar mai ales În absența stăpânilor, două excepționale romane de Breban, care dădeau direct în inima sistemului, Laurențiu Fulga, depresiile sociale din Prins al lui P. Popescu, romanele lui Buzura etc. Așa că mi se părea că nu e ceva prea grav să faci și din Ceaușescu un personaj. Încă de prin liceu aveam mania să descriu portretul lui Ceaușescu pe care, la școală, îl aveam permanent în față, ca pe monstrul tutelar, imaginându-mi că descrierea mea nu este atât de transparentă, încât cineva să-și dea seama, dar mai ales convinsă fiind că și ceilalți gândesc exact ca mine. Nu-mi închipuiam că cineva îl putea iubi pe Ceaușescu. Mai ales că în discuțiile cotidiene se vorbea cu dispreț despre el: existau bancuri, era renumit pentru prostie. Iar în afară de asta, în educația mea existau multe goluri, pentru că nu aveam în familie persoane angrenate în sistem, care să-mi imprime mentalități, atitudini de autoconservare socială, tipice pentru epocă. Una este să-i auzi pe bunici că înjură regimul, așteptând să vină americanii, și cu totul alta e să vezi cum părinții tăi vin de la un serviciu comunist, tăcuți, prudenți în aprecieri etc. Or, eu nu am avut modelul ăsta. Eram singură de la 15 ani și m-am descurcat complet singură, deci nu aveam modele și nici nu mă aflam sub vreo autoritate, din care motiv și intram adeseori în belele. Dar aveam și libertăți pe măsură.
Prin urmare, Fantoma din moară a fost modificată mult, dar nu ideologic. După ‘89 am renunțat la multe pagini din partea întâi, care mi se părea prea stufoasă: pagini despre copilăria mea, mai ales despre Chelăreasă. Povestea fetei ucise barbar în perioada stalinistă (pe care o reiau în partea a treia foarte pe scurt) ocupa un capitol larg. Când treceam textul de pe paginile vechi în noul computer, mă plictisisem să rescriu, așa că am lăsat-o pentru mai târziu, apoi am renunțat de tot. Plus că mi se schimbase și ritmul de viață: aveam o mulțime de jocuri video, de la cele simple, la jocurile narative, între care Ultimate Word sau Wolf. Totul se petrecea cu mare viteză, încât Fantoma ocupa un loc din ce în ce mai mic în existența mea, iar de multe ori eram sigură că n-o voi publica niciodată.
Apoi, cândva, pe la începutul anilor 2000, am adăugat detalii, fraze. Am scurtat mult partea a treia, ziua nefericită a învățătorului, pentru că multe se legau de capitolul Chelăreasa, din prima parte, la care renunțasem. Dacă mă crezi, în anii postdecembriști voiam să adaug ceva important, manifest, un protest, dar de cum mă apucam de citit din Fantomă, aveam impresia că nu e nimic de schimbat acolo. Însă am tot umblat la stil, stricând de multe ori, pentru că atunci când schimbi un gen substantival, uiți de multe ori de adjectivele posibile de pe pagină, se bramburește acordul, uneori se pierde ritmul etc. Există un paragraf despre generații, scris chiar cu puțin înainte de a trimite romanul în editură, o frază retorică, despre care unii au spus că nu trebuia s-o adaug, dar pe care, recitind-o acum, pentru seria de autor, am hotărât s-o las, mi se pare ok. De asemenea, în 2002, când am luat un capitol, din care am făcut Omulețul roșu (respectiv, povestea despre Mihail, despre părinții mei etc.), am scris și un fel de epilog al părții a doua din romanul Fantoma din moară - referitor la destinul unor personaje, în epoca post-comunistă, în special Neicușoru (personaj cheie) și Lucica. Într-un fel, personaje care veneau din zilele Cernobâlului și-au completat biografia odată cu a mea, adaptându-se, maturizându-se, într-un fel încheindu-și povestea. Aș putea să spun că Fantoma din moară este un spațiu pe care l-am locuit atât de mult, încât a devenit incinta în care mi-am scris toate celelalte romane.
Cu toate aceste schimbări, esența romanului a rămas neschimbată. Mai ales mesajul, căci și-acum sunt convinsă că nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită, din singura perspectivă viabilă, cea subiectivă. Din numeroasele ambalaje pe care le capătă istoria, nu contează decât individul nud, redus la povestea lui secretă.
2. În casa noastră se afla in nuce societatea și conflictul ei
Daniel Cristea-Enache: Dacă am calculat bine, Revoluția din 1989 împarte viața Dvs. de până acum în două părți aproape egale, două jumătăți extrem de diferite între ele. Față de scriitorii mai vârstnici, ați „prins” mai puțin din regimul totalitar și mai mult din cel democratic. Față de cei din generațiile foarte tinere, aveți o experiență mai întinsă și mai profundă, „pe propria piele”, a socialismului de stat.
Poate fi un atu pentru o prozatoare o asemenea imersiune în două epoci istorice, sociale și politice? Oricât de straniu ar suna, datorați sfârșitului epocii Dej și întregii epoci Ceaușescu ceva prețios din substanța prozei realiste pe care ați scris-o, ca și din propria personalitate umană și scriitoricească?
DR: Prin facultate eram fascinată de scrierile interbelicilor și adeseori căutam informații despre continuarea activității lor sub comunism. Apoi am descoperit că era o precupare unanimă a generației mele. Viziunea unor oameni care au trăit în sisteme sociale atât de diferite mi se părea complexă, fără să intuiesc la ora aia că și eu voi trăi în două epoci atât de diferite. Comunismul mi se părea infinit și singura consolare rămânea labirintul literaturii. Îmi amintesc cu câtă greutate am găsit date despre istoria personală a lui Cezar Petrescu. Tot așa, îmi aduc aminte cât de interesată eram de romanele populare, gen Scandal de Tudor Teodorescu Braniște, care romane începuseră să se reediteze prin ultimii ani ai dictaturii. Am citit Gorila lui Rebreanu, mai mult din interes istoric decât literar. Era greu să ajungi la adevărata esență a unei lumi care a fost. Pe la sfârșitul liceului am citit cu dezamăgire maximă Un om între oameni de Camil Petrescu, nu puteam să accept că autorul romanului Patul lui Procust scrise un epos (în 5 volume, bpt) atât de fad. Profesoara încerca să-i scoată în evidență valoarea și nu înțelegeam de ce, nu aveam nici o idee că voia să mă protejeze, să mă ajute să evit gafele, problemele care te duceau de multe ori direct la închisoare. În familie lucrurile erau mai tranșante, dar din păcate, mă vedam rar cu familia. Referitor la Camil și Un om între oameni, bunică-mea spunea întotdeauna cu înțelegere: a făcut și el ce-a putut! Erau mulți oameni care se uitau la mine cu ochi sticloși în timp ce lăudau câte o porcărie și li se aprindeau imediat privirile câd era vorba despre o scriere ca lumea. În felul ăsta, ca într-o rătăcire cu indicii, am trecut prin comunism. Viața mea a fost grea și de multe ori mă gândeam la o butadă care circula oral că niciun scriitor fericit nu dă opere capitale. Mizeria te stimulează, te încarcă. Nu pot să spun că experiența mea comunistă a fost vitală pentru scris, ci că în general viața complicată pe care am dus-o mi-a dezvoltat percepțiile, mi-a consolidat filozofia de viață. Sistemul comunist ca atare era simplu și lipsit de conținut. Ca să trăiești în comunism îți trebuiau niște luni până învățai metoda evazionistă, pe care o cunoaște bine oricine a trecut prin acest sistem. Restul, viața adevărată, era pe străzi, ca și-acum.
DCE: Cum vă raportați la scriitorii care - invers decât în cazul Dvs. - s-au născut și s-au format în libertatea epocii interbelice, pentru ca apoi să fie forțați să intre, la tinerețe, în totalitarismul ce avea să dureze patru decenii și mai bine?
DR: Un timp am empatizat cu ei, dar treptat am realizat că, în multe cazuri, bagajul interbelic se reducea la câteva maniere, la o anume eleganță în conversație. În esență, interbelicii pe care i-am cunoscut, erau fie acriți, fie entuziaști susținători ai comunismului. În ambele cazuri, oameni atât de prudenți, încât nu aveai ce să înveți de la ei. La antipod, scriitorii-tractoriști, cum erau numți disprețuitor în epocă, adică cei formați cu ideologia comunistă, erau deschiși, de gașcă și analfabeți. Nu contau. Între cele două categorii de oameni pendula totul. Totuși, din când în când am întâlnit intelectuali formați la spirit interbelic, putrefiați de cultură (ca Cicerone Poghirc), ținându-și ostentativ rangul (Simina Noica), protestatari cu stil (Mihai Ursachi), proletari și chiar activiști fascinați de boierie (mulți), dar și intelectuali veritabili, imposibil de integrat în vreo tagmă, atemporali, eterni, ca Thomas Kleininger.
Dintre scriitorii interbelici, cel mai mult m-au impresionat cei pe care i-a prins comunismul la vârsta superbă, înainte de-a intra propriu-zis în viață, iar dintre cei pe care i-am cunoscut, Nicolae Balotă mi se pare unul dintre puținii care au rezistat, pe bune, prin cultură. L-am admirat mereu pe Negoițescu, nu pentru viața de om maltratat de regim, ci pentru că fiecare frază a lui era subversivă: citeam despre Eminescu și cu fiecare cuvânt, mă conectam la o revoltă înrudită cu revolta mea. Nu-mi plac scriitorii care pe vremea comunismului se aflau în librării și în media, scriau curent în revistele literare, erau și în manuale, ca apoi, în postdecembrism să devină martiri, de sorginte interbelică. Mulți au făcut închisoare în anii 50, dar puțini dintre ei au rămas la condiția de martiri, în număr copleșitor integrându-se în epoca ceaușistă, de multe ori devenind opresori ori căpușe de notorietate. Încât mi-am pus adesea întrebarea ce-aș fi făcut în locul lor. Când a căzut regimul comunist, am realizat că nu contează deloc principiile, devotamentul față de o epocă ori de o ideologie. Cum am spus și în Fantoma din moară, există doar oameni rezistenți și perdanți: indivizi care acționează și simpli pacienți. Iar eu am trecut prin ambele situații.
Spuneați că „nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită”, dintr-o perspectivă personală, subiectivă. Judecând retroactiv nu epocile care i-au fost date generației din care faceți parte, dar chiar traseul Dvs. existențial, biografic și creator, ați fost tentată să inițiați pe cont propriu un „proces al comunismului”, așa cum se tot cerea la noi în anii ‘90, fără a se fi făcut?
DR. Există pe net un dialog cu tine, dintr-o emisiune TV (https://www.youtube.com/watch?v=psBPYCv7MAw), în care spun că revolta mea s-a oprit odată cu dictatura. Eram furioasă pe toată situația de lagăr în care trăiam: sufeream că nu pot să public, că nu pot să aflu ce se scria în lume la acea oră, că nu am timp personal etc. Dar odată cu revoluția, am revenit la esența mea adevărată, care este cea din romanul Fantoma din moară, încercând să judec lucrurile fără isterii. Or, după revoluție, apăruse o armată de răzbunători, judecători, analiști etc. Pe cei mai mulți îi cunoșteam din comunism, unde fuseseră în poziții bune. Erau oameni care lucraseră prin institutele Academiei Socialiste care acum se dădeau victime. Or, în acele instituții nu puteai fi angajat decât în două situații: element de bază al lumii comuniste (activist, cu familie bine infiptă în aparatul opresor) ori servitor loial al acelor oameni (informator, executor, uneori agresor ideologic). Tot așa, pentru a urma dreptul aveai nevoie de dosar politic, iar facultate de jurnalism era era doar la „Ștefan Gheorghiu”, unde erau admiși doar activiștii. Acolo exista și singura facultate de psihologie, fiind considerată primejdioasă pentru mare masă a societății. La acea universitate din interiorul partidului, apăruseră specializări noi, pentru snobărimea comunistă, ca antropologia, mitologia, istoria mentalităților, sociologia artei. Cum pe vremea aia eram profesoară la un liceu, și aveam multe ore la seral, am descoperit că activiștii de prin județ, cei de prin sate, un fel de inspectori și super-vizori ai muncii de partid de la marginea societății, dar și gardieni, mici vătășei ai aparatului opresiv își făceau seralul cu o singură speranță: să intre la „Ștefan Gheorghiu”, ceea ce se întâmpla destul de des. De la ei aflam ce se sudiază acolo. Foștii intelectuali de pe tractor, ai inceputului, aveau acum copii care voiau să fie culți, să fie „elite”, ceea ce au și devenit după 1989.
În primele zilele ale revoluției, mulți dintre foștii mei seraliști erau studenți la Ștefan Gheorghiu, iar eu îi ironizam, gândindu-mă că vor rămâne pe drumuri. Dar în zilele acelea toți studenții de la Ștefan Gheorghiu au fost transferați la Drept, la Universitate, diplomele au fost echivalate în decursul a câtorva nopți etc. Mulți își așteptau rândul ca să fie chemați la o oră târzie din noapte pentru a-și lua diploma și-a semna pentru ea. Iar unii, cei pentru care efortul fusese considerabil, simțeau nevoia să se laude.
Povestesc asta ca să înțelegi că exact acești oameni, din fosta Ștefan Gheorghiu erau victimele care miorlăiau după revoluție. Ar fi fost o prostie să fac un proces al comunismului alături de ei. Tot victime erau chiar opresorii, specialiști formați în funcții importante, intrați până în gât în mizeria ideologică a acelei lumi. Eu însămi eram formată în școala comunistă, chiar dacă o disprețuiam maxim. Nu făcusem nimic ca să ies de-acolo. Și-atunci, de ce-aș mai fi făcut caz de asta?! Modul meu de a trece în revistă experiența comunistă - era scrisul. O primă carte a fost Mesajul subliminal (2005). Acolo cred că am încercat să pun pe masă observațiile mele legate de totalitarism. Apoi, a urmat proza, unde vorbesc despre comunism la fiecare pagină: romanele Omulețul roșu, Fantoma din moară, Lizoanca la 11 ani, Mămica la două albăstrele - cuprind toate experiența mea sub dictatură.
DCE În acest proces personal, ce a însemnat comunismul în viața familiei Dvs.?
DR: E mult de povestit. Familia mea era compusă din oameni care aveau experiențe diferite, legate de comunism. Era în primul rând bunicul meu, care a stat în lagărul rusesc vreo 7-8 ani. A venit printre ultimii, refuzând să adere la comunism. Era traumatizat, vorbea puțin, asculta Vocea Americii și, de Crăciun, cu lacrimi în ochi, discursul regelui, de la Europa liberă. Odată m-a rugat insitent să stau departe de lumea comunistă, să-mi văd de scris. Desigur, la acea dată era imposibil. În orice instituție te duceai, aproape toți făceau parte din partid, iar cei 2- maxim 3, care nu erau membri, aveau cereri depuse, iar în multe cazuri erau informatori, ținuți în afara partidului pentru a nu-și pierde credibilitatea.
Bunică-mea avea experința cea mai complexă legată de comunism: după război, singură, cu trei copii, ridicată de la catedră și dusă la Securitate, pentru că citise din Coșbuc, știa cum să se descurce în orice situație. Avea talent pedagogic, iar asta a salvat-o din multe. Ea îmi răspundea la orice întrebare aș fi pus, dar de multe ori răspunsul ăla mă ducea în labirint. De la ea am aflat despre legionari. Știa chiar și cântecele din epocă. În interbelic fusese în străjerie, avusese funcții organizatorice și prin urmare și multe poze în uniforma respectivă. Ea reprezenta o lume dusă, dar spre deosebire de bunicul, se detașase, se adaptase, era atentă la schimbările timpului prezent și credea în moneda de schimb.
Tata, atât cât l-am cunoscut, spera să se adapteze. Ar fi vrut să facă Literele, dar facultățile ideologice erau doar pentru proletari, cum zicea în mod prudent bunică-mea. Și el era atent la viață, își făcuse oarecum loc în societate, cu o meserie pe care n-o iubea, dar care devenise indispensabilă societății - de contabil. Nu știu la ce compromisuri era dispus, căci a murit tanăr, înainte de-a implini 35 de ani.
Mama însă era lumea nouă. Ea credea în valorile comuniste. În tinerețe pictase pancarte proletare, scrisese artistic lozinci. În casa noastră se afla in nuce societatea și conflictul ei major între lumea care fusese și lumea care venea. Cum părinții au murit tineri n-am apucat deznodământul acestui conflict, dar cu el în educația de bază am plecat în lume, aflând pe apucate câte ceva din societatea care se rostogolea necontenit.
A fost vitală experiența mea? A avut rol mai mare societatea, ideologia? Și da și nu.
3. Mi-l amintesc pe Ceaușescu lătrând peste toată România
Daniel Cristea-Enache: Și în anii dinainte de Revoluție, a căror atmosferă ați recreat-o atât de pregnant, literatura era văzută de foruri (uneori, și făcută de scriitori) printr-o lentilă ideologică. Nici în anii 50 nu fusese altfel: la începuturile regimului comunist în România, ajustarea literaturii la ideologia unică era obligatorie. Dar și în prezent, cum probabil ați observat, sunt destui critici și comentatori care evaluează literatura dintr-un unghi ideologic, penalizând ori sublicitând autorii care nu se încadrează într-un anumit pattern.
Elementul ideologic, în scrisul Dvs., era asimilat inițial într-o etică reactivă?
Doina Ruști: Niciodată. N-am scris ca să iau atitudine în legătură cu sistemul. Oricum subiectele pe care le abordam pe-atunci aveau destulă încărcătură subversivă. Atitudinea mea socială era reactivă. Fiind de capul meu, fără familie, fără autoritate imediată, nu aveam simțul primejdiei. De pildă, îmi amintesc de o oră de filozofie (marxistă) din liceu: profa spunea ceva de genul tinerii au datoria să fie optimiști. În filozofia marxistă nu există pesimism. Ca stare, e depășită, limitată la poezia romantică. Bineînțeles că nu puteam să fiu de acord. Discuția se lungea, o enervam pe profesoară și avem mereu nota scăzută la purtare. Dar situațiile de genul ăsta nu proveneau dintr-o atitudine de negare constructivă a ideologiei comuniste, ci din incapacitatea mea de a accepta o autoritate defectă, injustiția, opresiunile. Totuși, în timp mi-am dat seama că ideile cretine pe care se chinuiau să ni le bage în cap aveau și o latură folositoare. Mi-amintesc de o altă fază din timpul facultății. Era frig, luna noiembrie. Pe un câmp făceam manevre militare. Respectiv țineam pistolul mitralieră în diverse poziții - vă amintiți? La picior, pe umăr, ochind nu știu ce inamic, aruncându-ne pe burtă și alte chestii. Colonelul era un tip cu mansarda goală, căruia în mod evident îi făcea plăcere să vadă 80 de studente făcând manevrele inutile. Și asta timp de câteva ore. Aveam 4 ore de instrucție. Mi s-a părut inuman și i-am spus, chestie care nu era ca la școală, ci trebuia să cer permisiunea ca să raportez etc. Bineînțeles, eram convinsă, cum sunt și acum, că ne teroriza din plăcerea tipică frustraților. Opinia mea a pus paie pe foc, așa că mi-a ordonat să fac nu mai știu exact ce, în mod accelerat, în bătaie de joc. Era frig, am spus, deja eram foarte enervată, așa că am refuzat. Or, neexecutarea ordinului însemna trădare, adică tribunal militar, închisoare, adio facultate și viață. Plus toate discuțiile legate de trădarea țării, adică a partidului, a conducătorului suprem care era și comandantul armatei. Totuși, consideram mult mai grav să-l las pe piticul ăla să continue, așa că am luat PM-ul de țeavă și l-am aruncat către el, punându-l la curent cu ultimele cuceriri ale argoului studențesc. A fost un scandal înfiorător și lung. Nu voiam să-mi bat cuie în talpă, nu eram o protestatară. Ci învățasem deja că în societatea aia puteai să obții orice în numele ideologiei, făcând caz de așa-zisele prinicipii, în care deși nu credea nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să le contrazică. Iar aceasta a fost și calea mea în situația dată.
Tocmai de aceea, în romanele mele nu apar teorii, episoadele nu sunt purtătoare ale unei direcții politice. Îmi plac personajele libere. Chiar și ariviștii, de soiul lui Neicușoru din Fantoma din moară, sunt eliberați ideologic, nu se folosesc de el, nu-l utilizează nici măcar ca demagogie. Iozefina (ibidem) nu-și apără principiile liberale, nu-și expune direct aceste principii, nici măcar la începuturile colectivizării, când indignarea omului de la țară atinsese cote înalte. Manifestările personajului meu sunt prudente: le citește elevilor ei o poezie de Coșbuc. Trebuie spus aici că a fost o perioadă în epoca stalinistă când nici măcar Eminescu nu mai era admis ca scriitor de studiu. Clasicii erau interziși, cărțile lor erau arse. Iozefina alege să citească o poezie de Coșbuc, într-o perioadă extrem de agitată, când în fapt sunt confiscate terenurile agricole, iar acea poezie este Noi vrem pământ. Evident gestul ei e instigator. Dar n-am dezvoltat episodul respectiv, nu m-a interesat să scriu despre felul în care a fost folosit ideologicul în infernala epocă stalinistă, ci doar să întregesc complexitatea metodelor prin care omul încolțit demagogic învață să supraviețuiască.
D.C.-E.: Comuniștii ardeau cărți? Legionarii și naziștii ardeau cărți, comuniștii parcă le dădeau la topit, nu le ardeau
În timpul copilăriei, bunică-mea povestea obsesiv cum i-au fost arse cărțile în curte, lângă cuprorul cel mare. Toți ai casei au fost obligați să care în curte cărți, în cosuri și în pleduri, sub supravegherea gardienilor, pe care i-am apucat și eu, oameni din sat, care făceau rondul noapte de noapte prin rotație, iar când poliția sau vreun activist le-o cerea, veneau și supravegheau controalele uzuale, uneori percheziții sau confiscări. Episodul arderii bibliotecii a fost foarte dureros pentru bunică-mea, care aproape zilnic, când se apropia de bibliotecă spunea: astea nu sunt cărțile noastre, biblioteca noastră a fost arsă în curte, iar eu însămi am aruncat în foc cărțile de care nu credeam că mă voi despărți vreodată. Adeseori ne arăta locul în care fuseseră arse cărțile. Aveam un cuptor larg și înalt, ca o căsuță, în care încăpea toată colăcărimea de la un parastas mare. O parte dintre cărți au fost aruncate inițial în acel cuptor. Apoi, pentru că erau foarte multe, le-au dat foc alături, lângă cuptor. În toată acea nebunie, bunică-mea a reușit să ascundă o carte, pe care mai întâi a acoperit-o cu un șorț, lăsând-o lângă ușă, ca mai târziu s-o ascundă în pod. Acea carte a ajuns până la mine - Arhanghelii lui Agârbiceanu, pe care era o dedicație romantică. Am folosit informația în romanul Fantoma din moară, numai că acolo, din motive legate de mesaj, cartea este Întunecare de Cezar Petrescu.
Și ca să închei, arderea cărților noastre nu s-a produs punitiv, n-a fost o sancțiune, ci a venit un ordin scris, citit în difuzoarele satului. Bunică-mea a fost anunțată că urma să-și arate adeziunea față de noul regim, renunțând la cărțile dușmănoase, ale defunctului regim. Cei care au executat ordinul erau analfabeți sau pe aproape, nu făceau diferențe ideologice între cărți, ci erau doar atenți să nu scape vreuna. Așa că ediția princeps Eminescu a ars peste un album al stejăriei și alături de singura carte pe care bunică-mea o scrisese.
D.C.-E.: Când voiați să faceți un personaj literar din Ceaușescu, vă pasiona ideologia lui sau profilul său paranoic-megaloman, similar în fond celui al dictatorilor din romanul sud-american, deși acolo dictatura era de dreapta, nu de stânga ca la noi? Altfel spus, erați fascinată de politic, precum un Al. Ivasiuc, sau literarul și atitudinea etică vă duceau într-acolo?
D.R.: Pentru mine, Ceaușescu era un tip prost, fără nicio ideologie. Îl uram și mă enervam de fiecare dată când intram în clasă și-l vedeam deasupra tablei. Mă enerva și mai tare că nu puteam să vorbesc cu nimeni despre asta. Nici măcar cu bunică-mea. Cum e posibil ca tipul ăsta atât de prost să conducă o țară? Nu e treaba ta, zicea bunică-mea, sunt alții mult mai proști. Omul are un defect de vorbire, dar are un crez politic etc. Ori schimba placa, luându-mă peste picior: poți să-l schimbi, să pui pe cineva mai deștept? Nu! Atunci e bine să-ți vezi de treaba ta și la revedere. Uneori totuși o apuca și pe ea râsul când Ceaușescu o lua razna și ținea discursuri interminabile. Chiar și când avea dreptate (ca în 68, după invadarea Cehoslovaciei), pentru mine tot un om fără creier era, mi-l amintesc lătrând peste toată România, din difuzoarele atârnate pe stâlpi, ca unul care repeta o lecție învățată la limită. Chiar și cei care acceptau că e un tip fără creier o spuneau surâzând, ironizându-l mai degrabă pe tema educației lui labile, care generase o serie de bancuri. La școală nu puteai să vorbești despre Ceaușescu decât la superlativ. Era personajul omniprezent, care îmi halea tinerețea. În spatele acestui maimuțoi ridicol se afla multă lume care își făcea viața frumoasă. Nu cred, sincer, nu cred că în societatea aia avea cineva vreo… ideologie.
Desigur, aveam o moștenire, un bagaj căpătat în familie, care mă îndrepta categoric spre dreapta, încât revoluția din decembrie m-a găsit regalistă. Dar nu după mult, m-am trezit iarăși în mijlocul aceleiași lumi pentru care principiile de orice fel nu sunt decât niște pancarde, exact ca cele pe care le cărau la manifestațiile comuniste, în numele lui Ceaușescu, figură goală, ca un șoșon purtat la greu, aruncat la gunoi, ca apoi să fie repus în circulație pe post de galoș cu valoare istorică.
Stânga e utopică. Ideologia de tip socialist duce mai devreme sau mai târziu la oligarhie. Cultul egalității între oameni face loc mai repede nulităților să urce în poziții sociale privilegiate, iar dictatura proștilor se transformă rapid în luptă de clasă.
Dreapta face elogiul inteligenței, al elitelor, iar sub acest pretext potențează clica privilegiaților, făcând-o de nesuportat (număr mare de politruci, taxe, pseudo-elita intelectuală etc.), ceea ce până la urmă duce la aceeași dictatură a celor mulți și neșcoliți.
În momentul de față oricum nu mai există ideologie de dreapta sau de stânga, ci un extremism generalizat, popular, aplicat aberant.
Dincolo de orice ideologie se află însă acei oameni cu instinct de autoconservare, care, la nivel cultural, au creat mereu o alianță pragmatică, bazându-se mimetic pe umbra valorilor tradiționale.
Am făcut această paranteză ca să explic următorul lucru: observasem de timpuriu că principiile socialismului erau doar praf în ochi. Or, într-o societate fără perspectivă, tot năduful omului obișnuit își caută alinarea în revolta față de conducător. Pe acest fond, Ceaușescu devenise pentru mine un monstru, nu prin ceea ce era, ci prin omniprezența apăsătoare, exact cum spun în Fantoma din moară: „Mi-era foame, mi-era greață, și în ceafă mă lingea încet limba lui Max.”
Prin liceu, în special prin orele de chimie, în loc să iau notițe scriam la finele caietului portrete în care Ceaușescu lua forme din ce în ce mai monstruoase. Devenise personajul meu negativ. Îl poreclisem Max (de la maximus). După revoluție, am realizat că o lungă parte din viața mea s-a dus cu acest personaj opresiv. Atunci am adăugat următorul pasaj în roman:
„Ar trebui să-mi fie jenă de antipatia pe care i-am purtat-o, de toată repulsia pe care am resimțit–o în clipele cleioase, în care limba lui mi-a mângâiat ceafa și mi-a smuls gândurile. În fond, Max a fost cea mai apropiată ființă, singura interesată de mine. Cu el am petrecut mai multă vreme decât cu părinții. El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat. Dar mereu alături. E păstrătorul gândurilor mele și, de ce nu, ale altora ca mine. Alte zeci de mii de inși au avut un Max al lor, au trăit puși la zid […]. Și poate că visele acestui Pavel, cam insolent și neguros, n-au fost decât întâlniri secrete din acea parte din mine, amorțită, dar capabilă să simtă tentaculele unei fantome ascunse în carnea morii. Între zidurile roșii, sub bagheta unei stafii omniprezente nimeni nu poate să-și asume riscurile libertății. Buni și răi, la grămadă, toți se cuibăresc cu mulțumire sub același ambalaj pe care e desenată fața vicleană și nerușinată a unui Max trecător, ca și ei. Căci Max nu este decât marca unei istorii epuizate, deja aruncată la gunoi ori rămasă într-un blog, într-o carte, într-o arhivă, pe care n-o citesc decât oamenii convinși, ca și mine, că acolo este vorba despre ei. Ca și cum, sub soarele egofiliei globale și-ar pierde cineva timpul să scrie despre altul!”
D.C.-E.: Ce rol dați, „la rece”, ideologicului în cărțile pe care le-ați publicat după 1989, în condiții de libertate a expresiei?
D.R.: Niciunul dictat de libertate. Deja în Lizoanca la 11 ani lumea e în descompunere. Rolul „fantomei” este luat de familie, temă obsesivă în toate romanele mele, ca loc infernal. În romanul Mămica la două albăstrele fac cel mai bine trecerea de la fantoma ascunsă în moară la rolul opresiv pe care îl are familia. N-am avut nevoie să transmit ideologii, principii. A fost suficient să spun o poveste, plastă într-o lume defectă, în care nimeni nu are idoli, mentori, valori. În cărțile mele nu există biserică, școala e alterată, iar d-na Luminița se hrănește cu studenți. Și în romanele mai vesele, despre epoca fanariotă, păstrez tiparul, în ciuda atmosferei parfumate. Ideologia mea se limitează la nivel etic. Nu povestesc ca să ilustrez idei, ci orice poveste are în subteran filozofia mea de viață.
D.C.-E.: Cât de relevante sunt convingerile Dvs. politice, personale, pentru construcția personajelor și a lumii lor?
D.R.: Lumea pe care o visez este cea din Omulețul roșu, cu școala transformată în loc de socializare și educație socială. Nu de informație ducem lipsă, nu de surse de informare, ci de educația grupului, de rafinarea relațiilor. De aici începe noua societate. Referitor la personaje, cred că Zogru sintetizează cel mai bine valorile lumii moderne în care ne-am format, însă principiile sale sunt motivate emoțional și inutile în praxisul vieții. În continuarea lui, vin Leun (din Manuscrisul fanariot), Pâtca (din Mâța Vinerii) și Mărmănjica (Homeric). Toate aceste personaje sunt fețe ale tinereții mele, pe când credeam într-un viitor strălucit. Cu toată acțiunea malefică, personajele negative din romanele mele acționează în numele unor principii, care nu sunt ale mele, dar pe care m-am străduit să le reconstitui. Cristel (din Lizoanca), răzbunător, lipsit de sentimente paterne, și-a consolidat filozofia de viață pe Nu zaieț, nu pagadi! (din desene animate), Greblă, în ciuda legăturii lui pedofile, este printre puținele personaje cu ematie față de suferințele celorlalți. Negurosul Pavel, din Fantoma din moară, adoptă principiile socialismului pentru a-și acoperi suferința de a fi mediocru, iar cu prima ocazie își torturează învățătorul. Există personaje care preiau din crezul meu de independență, în special femei (Laura din Omulețul roșu, Adela din Fantoma din moară, Despina din Homeric, Caterina din Mâța Vinerii). Chiar și personajele abia schițate, din Depravatul din Gorgani sau din Ciudățenii amoroase, cam toate, ca și mine, au o dorință intensă de libertate și încredere uneori nejustificată în forțele lor și în clemența semenilor.
În principiu, ficare personaj e parte din mine sau proiecție a întrebărilor și dilemelor mele, dar filozofia lor de viață e dictată de rolul epic al fiecăruia, de modul în care mi-am propus să-l fac să evolueze.
4. Nimic nu are importanță pentru mine, în afară de cititorii mei
Daniel Cristea-Enache: Memorabilă „runda” în care ați vorbit (ați scris) despre Nicolae Ceaușescu. Un personaj, culmea, regretat de mulți români, dar care generației mele i-a desfigurat pur și simplu copilăria și adolescența.
Suntem la finalul acestui dialog amplu, pentru care vă mulțumesc. Am aflat că Editura Litera a inițiat o serie de autor (de autoare) Doina Ruști, în care vor reapărea cărți ale Dvs. mai „vechi”, în ediții noi; și probabil și romane sau cărți de povestiri la care veți lucra de acum încolo. Ați evocat odiseea găsirii unei edituri pentru Fantoma din moară, atât în ultimii ani ai epocii lui „Max”, cât și în primul deceniu post-comunist. Iar acum, iată, reeditați Lizoanca la 11 ani și alte cărți în seria de autoare de la o editură importantă precum Litera.
Este ceva circular, simbolic, în recompensarea unei scriitoare, după atâtea eforturi, prin chiar condițiile de publicare?
Doina Ruști: Recompensele și întâmplările simbolice sunt doar în mintea noastră, iar un scriitor are șanse mari să cadă în capcana interpretărilor, să-și construiască o poveste a ascensiunii sale. Am încercat să mă feresc de asta, în general, să intru în arhitectura conflictului care generează orice progres; din acest motiv nici n-am răspuns detractorilor mei, ca să nu mă uzez. Am observat că s-au înmulțit, tocmai pentru că n-am răspuns, însă cred în forța operei și cred cu adevărat că un om fără operă nu rămâne în istorie. Mă refer la istoria literară. Viața ne-a arătat că mulți tipi simpatici și capabili să creeze în jurul lor oarecare atmosferă își lasă numele pentru un timp. Dar eu aș vrea să rămân prin operă și nu prin cancanuri spumoase ori prin răutăți epidemice.
Recurent în evoluția mea este că mereu am avut pe urmele mele haite isterice, mai ales scriitorași complexați, care au impresia că drumul lor este închis din cauza mea. E de-a dreptul comic, mai ales că locul lor e deja hotărât. În plus, vor veni în curând alții, mult mai buni decât mine, în timp ce scribii ofensați vor fi exact în același loc: în locul lor.
Și tot repetitiv în existența mea scriitoricească este și că am încercat mereu să-i ajut, să-i sprijin pe ceilalți scriitori. Și aproape de fiecare dată a fost la fel: niciun scriitor nu vrea să fie ajutat, ci vrea să fie singurul, un scriitor absolut, cu o operă-moț, al piramidei literare. Poate e un simptom venit din anii lungi ai totalitarismului sau poate doar o anomalie a acestui timp dereglat. În tot cazul, fiecare scriitor se vede acolo, în vârf, din care motiv lipsește total respectul față de scrisul altuia, capacitatea de-a selecta valoarea. Ori de câte ori am întins o mână, a fost pierdere de timp.
În situația dată, evoluția mea seamănă cu o fotografie în care alerg fără să mă uit în urmă. Asta e în afară, la vedere.
Cât privește recompensele, pentru mine există una singură: am cititorii mei. Acesta este lucrul care contează cel mai mult și a fost un drum greu, pentru că am ajuns la public cu mult efort: nu am avut o rampă de lansare, nu m-am aflat între scriitorii promovați prin programe naționale. Cu fiecare carte mi-am lărgit publicul, cam în același fel. Îmi aduc aminte că la primul roman, Omulețul roșu, lumea era reticentă, iar eu, la fel ca mulți alți scriitori, cum aveam o după-amiază liberă, plecam cu sacoșa de cărți să le dau unor critici vizibili. Unul dintre ei erai tu. Cred că la nivel de 2004, când mi-a apărut romanul, erai cel mai bine cotat critic de întâmpinare. Mi-aduc aminte că te-am căutat în mai multe rânduri, iar în cele din urmă ți-am trimis cartea la facultate. Am fost foarte dezamăgită că n-ai scris. Dar astfel de dezamăgiri trăiam zilnic. În paralel cu activitățile astea, am început să primesc e-mailuri. Era vremea mesajelor pe net, trăite cu mare entuziasm. Oameni pe care nu-i știam îmi scriau epistole lungi, depre Omulețul roșu, cu o convingere dezarmantă, că în roman era vorba despre ei. Abia începuse să apară noua proză, conectată la evenimente unanim cunoscute, or, în roman erau fapte pe care le trăiserăm toți: apariția internetului, primele corespondențe, prima îndrăgosteală pe net, industria ilicită de CD-uri cu filme și muzică, programele spectaculoase de compoziție muzicală, criza economică, schimbările politice etc. Cu unii dintre corespondenții de atunci am rămas prietenă până azi. Ei au constituit baza receptării mele.
Dar începusem să frecventez și lumea literară, prin câțiva scriitori care primeau în grupurile lor și debutanți: Ioan Groșan, Buduca, Iolanda Malamen, Gabriel Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, plus alții, ca mine, între care Aldulescu, Soviany, ori scriitori deschiși, de genul lui Cristian Teodorescu, plus angajații de la Muzeu, între care Ioan Cristescu, Ofelia Creția. În primul rând poeții douămiiști m-au primit bine. Atunci i-am cunoscut pe Răzvan Țupa, Elena Vlădăreanu, Komartin, Cipariu, Șerban Axinte și mulți alții, pe care mi-i amintesc încă așa cum erau la începuturile lor, nealterați de lupte literare, de prejudecăți. Începusem să-mi lărgesc cercul prin universitari. Țineam cursuri la Litere, încă de dinainte de 2000, și mă împrietenisem cu multă lume pe-acolo, mai ales cu cei din jurul lui Dan-Horia Mazilu, dar și cu Liviu Papadima, Eugen Negrici.
Abia după ce mi-a apărut Zogru (2006), am înțeles că publicul cititor nu se află în lumea literară. Chiar am în minte un episod de la Groapa, cârciuma de la Muzeu, unde se adunau scriitorii: într-o seară a apărut un prozator de la Iași, cu sacoșa de cărți. Scrisese dedicație pe fiecare carte, venise acolo pentru anumiți scriitori. Imediat ce-a plecat, au început lecturile din carte, comentariile, și-a urmat nota, îmi amintesc și azi - nota 6. Era un verdict, pe care îl demontai greu. Periodic, după aceea de câte ori venea vorba despre acel scriitor discuția începea de acolo: dacă a depășit sau nu nota 6. Scriitorii aflați pe val au fost mereu răi. Dar aici simt nevoia să fac o precizare: ceva proletar încă persista în generația aia, o mică reținere. În plus, nimic nu era de durată, orice etichetă negativă putea fi dezlipită. Spre deosebire, generațiile de azi, aflate pe valul literaturii, în primul rând că, în proporție foarte mare, nu sunt formate din scriitori, ci din planners, creatori de etichete și de ierarhii. Zilele trecute, o femeie care n-a cunoscut iubirea, una dintre multele imitatoare de literatură, le-a cerut unor postaci să denigreze un scriitor. Iar ăia chiar au început să scrie mizerii pe net. Te întrebi de ce, cum i-a convins? Prin șantaj și melodramă, aflate la ordinea zilei: ca să rămână în grup, ca să publice pseudo-literatură, ca să aibă etichete favorabile în continuare. Îi spun acelui scriitor ostracizat să nu se impacienteze: suntem deja foarte mulți cei care știm că nimeni nu înjură pe gratis. Când un tip înjură pe net, înseamnă că e dereglat și atât. Dar când un grup își canalizează indignarea într-o singură direcție, atunci, în mod sigur, e vorba despre bani, despre interese imediate. Nu sunt haite, ci servitori care își fac treaba și-atât.
De prin 2006, am început să abandonez trimisul de cărți și să mă concentrez pe întâlnirile cu cititorii reali. Aveam timp puțin, dar cum prindeam o zi liberă mă duceam pe unde eram invitată. Unul dintre primele mele evenimente a fost la Facultatea de Litere din Suceava, unde Claudia Costin ținea un colocviu de mitologie. Acolo am vorbit cu studenții despre Zogru. Apoi a urmat întâlnirea cu studenții de la Torino, grație Dicționarului de simboluri din opera lui Eliade, după care deja se lucra prin universitățile europene. Am început să fac turul facultăților de Litere: Daniel Vighi, Constantin Dram, Dorin Popa, Mihaela Ursa - au fost printre primii universitari care mi-au organizat evenimente mari. Cu fiecare carte, pentru că tot m-ai întrebat despre întâmplări ciclice, mi-am înmulțit cititorii - prin întâlniri, ducându-mă oriunde eram invitată.
Din 2007 am început să fiu tradusă, iar evenimentele internaționale mi-au adus alți cititori. În principal, fundații culturale, apoi ziariști, universitari și chiar și politicieni (ca Susanne Kastner) mi-au organizat evenimente în Europa. Uneori și ICR, dar mai ales ambasadele noastre au fost mai miloase cu mine.
Adevăratul salt al unui scriitor începe atunci când trece de un număr considerabil de vânzări. O cifră bună pentru început este 10.000 de exemplare. Desigur, acest lucru poate să rămână fără urmări. E posibil să vinzi multe cărți, să ajungi la multă lume, dar cartea să fie atât de proastă, încât tot efortul să fie zadarnic. Următoarea nu ți-o mai cumpără nimeni. Dacă însă ești scriitor bun și ai șansa unor vânzări considerabile, atunci da, e posibil să-ți începi ascensiunea reală de scriitor. Dacă o carte se vinde în câteva sute de exemplare, cu mult tam-tam, cu gălăgie pe net - e zero barat. E o picătură într-un ocean. La următoarea carte, trebuie s-o iei de la capăt. Am aflat greu acest lucru, abia prin 2015.
Apoi, aș mai vorbi puțin și despre promovare. Scriitorul de pretutindeni se promovează singur. Cei mai mulți își fac 100 de conturi pe varii nume, ca să ai impresia că sunt citiți. Alții au în spate grupuri, librării, oameni care depind de ei, iar aceștia fac continuu lobby pentru acei scriitori. Am respins din start autopromovarea mascată. Scriitorul de genul ăsta e ca o maimuță care umblă cu o rochie transparentă, făcându-și iluzia că e îmbrăcat. E doar un mod de a-ți insulta cititorul. În ceea ce mă privește am ales munca cinstită: mă promovez singură, în principal citind din opera mea ori scriind. Totul e sub numele meu, la vedere. Aceasta sunt eu, aceasta e opera mea. Restul ține de cititor. Desigur nu e ușor: înregistrez, editez, postez. Nu fac asta ca să-i enervez ori ca să atac „geniul” scriitorilor închipuiți, ci pentru că am deja cititori. Pentru ei mă filmez, cu ei stau de vorbă, la cererea lor o fac. Totul se petrece pe pagina mea, unde vine doar cine are chef s-o facă. Nu postez pe peretele altcuiva, nu oblig pe nimeni să mă asculte. Și asta pentru că am deja cititori.
Ca să-i găsesc a fost greu și-am făcut-o aproape exclusiv prin scrisul meu.
Nu mai știu dacă îți aduci aminte că odată aveam eveniment împreună, la un târg de carte. Tu îi prezentai atunci pe scriitorii Polirom din primul pluton. Aveam deja ceva notorietate, tiraje bune și premii. Eram un scriitor strigat pe stradă. Dar n-am invitat pe nimeni la acea lansare. Erai indignat. Ziceai că e nebunie curată să ai lansare și să nu inviți oameni. Dar pentru mine era un experiment: ora nu era cea mai bună, afișul nu era la vedere, lansarea nu fusese anunțată în presă; așa că voiam să văd câți oameni se opresc dacă mă văd/ aud vorbind. Și-au fost câțiva, între care Cris Isal, pe care atunci am cunoscut-o, dacă-ți amintești. Însă aceia erau cititori reali, care știau ce scrisesem, știau personaje, secvențe, aveau critici și laude. Erau reali. De la ei, mai exact de la studiul ăla de piață, ca să mă exprim pretențios, am început să-mi urmăresc cititorii, să înțeleg ce, cum se citește.
Principalii mei cititori sunt profesori, studenți, medici, iar mai nou elevi de liceu, după ce povestirea Platanos mi-a adus un număr considerabil de cititori. Dacă trei cititori mă cheamă la o discuție, mă duc, sunt interesată de toată lumea care are legătură cu scrisul meu. Pe la lansări, târguri de carte, știu precis cine m-a citit. Mă uit în ochii unui om și văd un strop din mine. În special cei care mă detestă nu m-au citit. Știu precis că oamenii care mă citesc nu mă vor detesta niciodată. Sunt lucruri pe care le-am aflat în timp care mi-au întărit încrederea în viitorul cărților mele. Într-o noapte am stat ore la o discuție cu un club de lectură. Altă dată am făcut un drum lung pentru un cititor, aflat la sute de kilometri. Citesc tot ceea ce-mi scriu, ceea ce-mi recomandă. Nicoleta Teodorescu este cel mai critic cititor al meu. Nimic nu are importanță pentru mine, în afară de cititorii mei. Iar legătura dintre noi este o constantă în viața mea scriitoricească.
Restul recompenselor sunt trecătoare, depind de conjuncturi, de politici. N-au importanță, crede-mă.
D.C.-E.: Sunteți mulțumită că v-ați impus ca scriitoare în condiții de libertate și de piață liberă, iar nu în sistemul totalitar-etatist dinainte de 1989?
D.R.: Probabil că mi-ar fi fost jenă astăzi, dacă reușeam să public sub comunism. Am observat că mulți scriitori, care publicaseră pe la finele dictaturii, au intrat într-un soi de culpă și n-au mai publicat nimic după aceea. Da, sunt destul de fericită că am publicat în postdecembrismul eliberat de cenzură și pot să mă laud că am apucat niște ani buni, de relativă libertate. Cam până la apariția blogurilor/ platformelor plătite mai întâi de edituri, apoi de grupuri, adică în jur de 2009, când am intrat sub alt tip de teroare.
D.C.-E.: How do you feel ca autoare a unui roman precum Lizoanca la 11 ani, cu a cărui reeditare se deschide seria de la Editura Litera și care a fost deja tradus în mai multe limbi?
D.R.: Recitindu-l azi, am fost un pic surprinsă. Romanul acesta este scris pe când încă nu reușisem să-mi public Fantoma din moară, dată la editură, cu contract, dar amânată și încă fără certitudinea că va apărea. Oricum, aștepta din anii 80, iar acțiunea asta se petrecea la începutul lui 2008. În august, când Fantoma din moară se pregătea să intre la tipar, am început să scriu Lizoanca la 11 ani. Fusese mai întâi un studiu, prezentat la un colocviu universitar, la Cluj, apoi a devenit roman la cererea editurii Trei, unde a și apărut în februarie 2009. Anul acesta, la 15 ani de când am scris Lizoanca, am făcut o lectură specială, înregistrând un audiobook pentru Voxa. Am citit mai multe zile, într-un studio, iar cu fiecare întâlnire, acolo, la lumina veiozei, în fața microfonului, m-am întors puțin câte puțin la timpul în care am scris, am gândit personajul. Cel mai mult m-a bucurat faptul că deși povestea este curgătoare, se păstrează sensul pe care i l-am imprimat, construind micronarațiunile interioare, care se leagă până la capăt. Acest lucru l-au remarcat și exegeții versiunilor traduse, mai ales în Spania, unde am avut cronici foarte bune. Cum mă simt acum? Destul de fericită că n-am alterat subiectul, dar și mai fericită c-am făcut din el literatură.
„Cineva nevăzut o strânsese la piept, iar în îmbrățișarea aceasta erau cuprinse zilele însorite și clipele de umilință, praful ușor al uliței, prin care tatăl ei o târâse, prinsă în crăcanul de dud, fața omenoasă a polițistului, mâinile nesigure ale lui Greblă. Și, mai ales, trupul tremurat al gușterului, despre a cărui soartă nu avea să mai afle ceva.” (Lizoanca la 11 ani)
