Grădina zarafului
Într-un oraș cum este Bucureștiul, în care au trăit cu intensitate milioane de oameni, de-a lungul sutelor de ani, „harta” existențială s-a schimbat de multe ori. Case, străzi, intersecții și locuri consacrate unor activități și-au schimbat de multe ori înfățișarea și destinația, însă de fiecare dată, ceva din viața care a fost s-a păstrat în piatra pavajului, dar mai ales în foșnetul unui copac. Orașul are câțiva pomi bătrâni care-au fost martorii faptelor apuse, multe uitate cu totul. Pe Strada Batiștei e încă Dudul lui Brâncoveanu, despre care am scris adeseori, iar în marginea multor străzi trăiesc bătrâni roșcovi sălbatici, care amețesc lumea prin sunetele fine ale păstăilor, un fel de chemare a altei lumi. Mereu m-au fascinat acești copaci, cărora le spuneam în vremea copilăriei tecari, nume menționat în multe hârțoage ale timpului vechi. Copaci ritualici, parte a existenței mele, roșcovii sălbaticii sunt nelipsiți din proza mea. Iar în București, grădina zarafului, de pe lângă actuala Biserică Rusă, merită pusă pe harta întâmplărilor rare.
Într-o dimineață frumoasă, când prin grădini pluteau visele verii, a fost tăiat primul roșcov. Valache și-a adus aminte de bucuriile lui trecute, de pe vremea când mânuia ciocanul și tesla. Și ce lemn! Nu era roșcov obișnuit. Era alb-prăfuit, elastic și viu. Nu i se cunoștea vârsta, nu se vedea niciun desen, cum se vede de obicei. Lemnul era compact, dens, ca o coajă de alună în care au adormit fluturi albi. Și avea un parfum de cireșe răscoapte.
Munca n-a fost ușoară. Deși arăta ca ciuperca, lama intra greu, dar, pe cât se împotrivea lemnul, pe atât se înverșuna și Valache. Cadrul a ieșit larg, susținut de picioare puternice, iar când a ajuns la tăblie a ales crengile cele mai groase, unindu-le cu o șipcă. Și abia după aceea le-a luat la rindea, lustruindu-le, încât toată suprafața părea făcută dintr-o bucată. Era o tăblie înaltă, palmată, ca o ferigă acoperită de brumă, pe care Pipica a simțit pe loc impulsul s-o împodobească, săpând șanțuri și arabescuri, apoi păuni și flori care curgeau în împletitura de joarde. Cât ea a lucrat, Valache a rămas împietrit ca vulpile de la scară. Și-au urmat și vopsele! Pipica a pictat ceea ce scosese în relief, încât la final păreau niște flori rătăcite în zăpezi. Cu pensula-n mână, gesticulând larg, i-a povestit ce vrusese să spună:
— Uite, Valache, toate chestiile astea îmi trec prin minte de câte ori mă gândesc la tine.
Iar cuvintele ei, atât de banale pentru cineva din afară, l-au transformat într-o făclie aprinsă.
Și s-a și dus vestea, aproape tot Bucureștiul s-a perindat prin iatacul lor ca să vadă minunea de pat. Și cine-l vedea era cuprins de ardoare, voia să aibă, dacă nu patul ăla, măcar unul la fel. Și-au început rugămințile, iar gurile sclifosite au aruncat prin oraș prețuri, sume din ce în ce mai burtoase, ceea ce făcea ca orice pat, inexistent încă, să coste cât o pereche de robi, cât o trăsură. Iar un lucru cântărit sub apăsarea dorințelor rămâne multă vreme pe podium, chiar dacă există lucruri mult mai prețioase ca el. Se auzea chiar că un grec, cu hanuri, ospătării și case de chiramele, ar fi tocmit niște hoți să pună mâna pe pat.
Prețuit mai mult decât trebuie, sub presiunea patimilor pe care le scosese din oameni, patul a îndoit și pasiunea stăpânilor lui. Nopțile ca nopțile, dar nici ziua nu se mai despărțeau, erau doar ei și acest pat, care-i făcea continuu să se dorească. Între perne și mătăsuri, prin dantela cearșafului se căutau disperați, ca și cum ar fi fost ultima ocazie de a fi împreună. Nici sărutările nu mai erau ca-nainte, ci despărțiri tragice. În loc de unghii aveau acum gheare însetate de sânge, iar în fibra cărnii, în zonele nevăzute, tentacule lipicioase căutau alte tentacule. Peste fiecare bucățică de piele trecuse o limbă făcută din milioane de limbi amenințate de moarte. Nu mai aveau fețe, se căutau cu înfrigurare, topiți în centrul unei congestii unde nu contau ca persoane. Erau guri rupte de foame, fluide venite dintr-o erupție ucigașă. Ea voia să-l înghită, prefăcut în furnici care-aveau după aceea să-i colinde prin sânge până la moarte, iar el voia s-o facă bucăți, și din ele litere mici pe care să le-așeze într-o carte.
Întotdeauna spre ziuă, după ore de frământări, răbufneau aromele lemnului, care-i făceau să adoarmă. Iar pe lângă parfum, Valache auzea și muzica frunzelor uneori, lucru pe care l-a ținut pentru sine.
Dar și când reușeau să se îndepărteze de pat, zile multe nu mai călcau pe acolo, preferând să doarmă prin alte camere și chiar să se evite o vreme.
Poate și din cauza febrei erotice, i se dusese vestea acestui pat, iar o sumă de izmeniți trimiteau vorbă prin slugi că voiau să aibă unul la fel ori chiar se holbau printre ulucile gardului la pâlcul de roșcovi, făcând socoteala câte paturi mai puteau să iasă de-acolo. Valache a pus pază, iar uneori trecea el însuși pe-acolo, întâlnindu-se cu strigoiul, care nu dispăruse, așa cum se aștepta, după tăierea primului roșcov. Îl vedea printre trunchiurile copacilor, sub roșcovele care clămpăneau în căldura de august.
(Paturi oculte)
