Omulețul roșu, spunea Doina Ruști undeva, e un manifest literar. Citindu-l recent și încercând să reconstitui mental atmosfera debutului (produs în anul 2004), îmi dau seama că romanul ilustrează foarte bine teoriile de la începutul anilor 2000, când nonconformismul luase două aspecte: un autobiografism aproape indecent și o revoltă evidentă împotriva epicului. Fără a se înrudi în vreun fel cu scrierile momentului, romanul reprezintă, cel puțin în spirit, epoca și aspirațiile ei.
Uimitoare în acest roman este capacitatea de a povesti din atât de multe perspective. Povestea în sine se desfășoară pe aceeași linie pe care au abordat-o majoritatea prozatorilor douămiiști, de relatare a realității cotidiane, sumbre din punct de vedere social, subiective în exces, înfățișând faptele unui personaj narator similar autorului. Însă Laura Iosa, personajul narator din acest roman, are o personalitate marcată de o serie de însușiri complexe, fiind un caracter puternic, înzestrat cu imaginație și pasiune. Este o femeie implicată în tot ceea ce realizează, evoluând de-a lungul romanului într-un mod veridic, pendulând între viața culturală a Bucureștiului, unde viitorul se prevedea incert, și zona inepuizabilă a imaginarului, care aici se numește alazar. Dacă ar fi fost doar atât, și romanul tot rezista. Dar Doina Ruști proiectează povestea într-o multitudine de secvențe, fără să se piardă ceva din eposul global. Lucrul acesta îl remarcă și Roberto Merlo, în prefața noii ediții (Litera, 2021).
În centru se află un cuvânt, obsesie pe care eu am regăsit-o și în Manuscrisul fanariot (2015), roman scris mult după aceea, o unitate lingvistică generatoare de numeroase narațiuni:
„Cuvintele sunt niște albine albastre, avea dreptate Naum. Câte aspirații se lipesc de piciorușele lor, nici nu știți, câtă viață urlă captivă într-o vibrație!“
Ca depozite, cuvintele au o istorie amplă și o viață particulară:
„Unele cuvinte sunt făcute cu greu, din trepidații, adunate de-a lungul vieții, iar, la final, după ce-au intrat cu totul în viața comună, se alterează, un urlet sinistru dă peste ele, făcându-le praf. Și-așa, avariate, sunt puse uneori la păstrare… De ce le păstrează un om?!“
În jurul acestei viziuni se creează povestea, ingenioasă și, aș zice, originală: un softist produce un virus pe care îl trimite unei femei, o necunoscută, auzită întâmplător în timp ce vorbea la telefon cu un prieten. Acest explorator, Albert, vrea să cucerească un teritoriu și-i trimite un e-mail care conține virusul. Partea interesantă este că virusul lui Albert seamănă cu un cal troian. În interior se află cuvinte, fraze, imagini, care reușesc să manipuleze aspirațiile și imaginația Laurei Iosa, destinatara. Ca efect colateral, printr-un accident în bună parte lingvistic, se naște omulețul roșu, devenit atât narator, cât și personaj implicat în acțiunile prezentului.
Dar povestea nu este relatată în această ordine. Farmecul romanului constă tocmai într-un storyline sinuos, răsucit pe cărările unui univers infinit. Ceea ce trăiește Laura în prezent se împletește cu povestea lui Albert, depănată de omulețul roșu, iar la aceste planuri epice se adaugă treptat comentariile unor internauți, fiecare cu viața lui, cu traseul său epic. Așa încât, treptat, se scrie sub ochii noștri o poveste cu mai multe „sertare“, cum se și spune la un moment dat în roman, fiecare dintre ele aparținând unei singure biografii, a Laurei. În loc să asistăm la o narațiune liniară, în care personajul trăiește zeci de zile aproape identice, romanul Omulețul roșu ne introduce într-un univers complex, în care domină un sentiment optimist, uneori chiar și în ciuda întâmplărilor dramatice.
Personajele Doinei Ruști în general, dar și în acest roman de început, sunt prototipuri, se rețin cu ușurință și rămân în memorie multă vreme, ca acele portrete flamande care-ți inoculează impresia de realitate irefutabilă.
Biografia lui Albert se compune pe un background comunist, de la finele lui, cu șocul Revoluției și apoi al trecerii la ceea ce s-a numit „capitalismul sălbatic“. Cam toate personajele au obsesii ale căror rădăcini sunt încă alimentate de experiența comunistă. Rufă, fiul unui securist, devine corespondentul Laurei. Este interesantă relația dintre ei, mai ales ca proiecție istorică a unor oameni abia ieșiți din depresia comunistă. Laura scrie o mărturisire pe care o trimite (prin e-mail) mai multor bărbați. Unul dintre aceștia este Rufă, psihiatru, care nu știe cine este expeditoarea. În realitatea cotidiană, cei doi sunt vecini de apartament, se întâlnesc adeseori, dar se detestă reciproc. Însă, în umbra anonimatului, între ei crește un dialog cu neputință în lumea reală. Amândouă personajele au trăit drame, au pierdut un părinte în condiții dramatice. Ambele poartă povara unei dictaturi. În mod simbolic, corespondența dintre cei doi exprimă destul de bine esența totalitarismului, relația lor de vecinătate manifestându-se metaforic în roman, unde toate experimentele Laurei, de la jobul de bucătăreasă la aventurile în alazar, se află într-o disidență permanentă, ceea ce în mod esențial înseamnă pentru ea demontarea autorității:
„Autoritatea! Ce cuvânt creponat! Mă refer la tot ce mișcă sub formă de șef. Gașca superorganizată de activiști deveniți businessmeni, șefi, politicieni, guvernanți, funcționari cu putere de decizie, parlamentari. Și părinții. De fapt, mai ales părinții! Nici nu știu ce e mai nașpa: să te reguleze șleahta guvernanților sau părinții! Cruzi, nepăsători, sufocanți, gata să te-mpingă într‑o direcție sau în alta, în fine, părinții prezenți sau absenți…”
Temă, după mine, principală în roman, problema alterării autorității revine obsesiv: părinții lui Albert sunt nepăsători, poveste care se întregește prin istoriile altor personaje, în special forumiștii care comentează confesiunea Laurei. Dar mai ales în alazar tema capătă suport estetic, Laura intrând în viața unei familii pietrificate în stereotipii educative. De-a lungul romanului, aproape fiecare personaj are o microistorie a relației cu familia, totul culminând cu d-na Luminița, profesoara canibală din alazar, care crește monstruos peste sala de curs, ea însăși deformare a autorității șubrezite. Labilitățile familiei, sfârșitul androcrației și ruperea de familie sau de clan revin obsesiv în romanele Doinei Ruști, iar aici cu precădere. Fiecare episod legat de autoritate duce treptat la un secret din biografia Laurei, pe care omulețul roșu îl descoperă întâmplător în numeroasele „fișiere” ale spațiului virtual.
Cum a observat multă lume înainte de mine, Omulețul roșu are în prim-plan o poveste fermecătoare, care se adâncește spre teritoriile unui mesaj complex. „Două calități are romanul“, spune Marco Dotti, „profunzimea și frumusețea povestirii“.
Într-un prim-plan avem povestea Laurei, ca feminitate ultragiată (Dan C. Mihăilescu) și respinsă social: ea este licențiată în filologie clasică, dar nevoită să-și ia un job de bucătăreasă la o familie. Tema creează imediat empatii. Apoi sunt căutările ei pe net, descoperirea posibilităților lui nesfârșite, dragostea virtuală etc. Dar toate acestea sunt doar premisele unei povești care se ramifică, ducând spre cealaltă treaptă, a creației continue. Orice manifestare omenească, chiar dacă neînsemnată, desenează un teritoriu care se dezvoltă de la sine, exact ca într-unul dintre episoadele din alazar, când o propoziție scrisă în grabă cade într-un hău, devenind coloana vertebrală a unui om, apoi a tuturor urmașilor lui, până când unul dintre acei purtători ai enunțului, scris cu litere roșii, îl eliberează în sfârșit către adevăratul destinatar, de deasupra lumii sale. Semnificativă în cadrul romanului, povestea mesajului păstrat mai multe generații, imaginea oamenilor-recipiente, ca și existența permanentă a unui traseu prestabilit (deși imposibil de administrat) exprimă foarte bine spiritul romanului, dar și mesajul său. Omulețul roșu este o carte despre poveste, în toate sensurile ei, și despre modurile variate și uneori ipocrite prin care realitatea ajunge literatură.
„Sunt mii de chipuri pe care le‑am privit în viața mea, care mi‑au intrat în creier fără să le rețin, fără să am habar de ele, și care au rămas acolo, neatinse, în subconștient, în baza de date, în sertarul cel mai ascuns, cine știe cât, ocupându‑mi spațiul, stăpânind peste domenii pe care poate că nu mai sunt în stare nicicând să le recuperez.“
Această observație, care aparține Laurei Iosa, se traduce în roman prin spațiul alazar-ului, un fel de matrice a poveștii, locul nașterii omulețului, un vortex asupra căruia creatorul său a pierdut controlul. Principiile de amalgamare epică se păstrează parțial și în lumea reală, unde fiecare poveste a cuiva intersectează alte povești. Câteva cuvinte scrise pe o bancă, la Ruginoasa, îl determină pe unul dintre personaje să le completeze prin investigație, iar relatările lui duc la întregirea poveștii din perspectiva altor personaje, care dețin părți ale misterioasei povești, aflată în preistoria lui Albert, dar și în creațiile acestuia, în programul său – acel cal troian capabil să corupă un teritoriu necunoscut.
Romanul uzează de mai multe paliere ale receptării, dar și de mai multe registre expresive, povestea debutând clasic, la persoana întâi, completată apoi de dialogurile forumiștilor ori de un poem, inspirat la rândul său dintr-o parte secretă a poveștii principale. Există aici micropovestiri tematice, unele doar cu funcție descriptivă, un epistolar (al Laurei), confesiuni, discuții pe net etc., fără să se piardă vreo clipă viziunea globală. Totul este despre Laura și despre lumea ei infinită. Aceasta și dă greutate scrierii ori, cum spune un cotidian italian, face din ea „un roman consistent, cu mister și final neașteptat“ (Stato Quotidiano, 29 septembrie 2012).
Simbolic, romanul urcă de la lumea reală, surprinsă în tonuri satirice (coruptă, plină de impostură, agresivitate și decadență), spre alazar-ul plăsmuirilor, fără ca nota neogotică, prezentă și în alte romane ale prozatoarei, să fie determinantă. Cum scrie cotidianul Il Libero,„scriitoare de talent, Doina Ruști persiflează fantasticul noir“. Omulețul, ca cyber-apariție, îl anunță deja pe Zogru (din următorul roman al Doinei Ruști), emanând aceeași notă tonică, aceeași acceptare indulgentă a fantasticului. „Viziunea distopică“ și „stilul proaspăt“ despre care vorbește Noemi Cuffia (Tazzina di caffè) vin din capacitatea Doinei Ruști de a a-și folosi erudiția în cel mai discret mod cu putință, topind-o în fiecare strat ale romanului. O poveste este o construcție care aduce alături trecutul și viitorul (confesiunea omulețului se plasează în viitorul povestirii), lăsând în prim-plan viața vie a unui oraș. Prospețimea stilistică este dată tocmai de această latură a romanului, poate cel mai mult comentată în critica românească. „Inteligența, inclusiv sub forma inteligenței artistice“, spune Liviu Antonesei, „i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei și, mai ales, în acoperirea acesteia în text. Un roman pe care-l citești cu plăcerea lecturii unui roman polițist, însă cu miză estetică reală“ (Timpul, martie 2005).
Cei mai mulți comentatori vorbesc despre satiră. În viziunea lui Dan C Mihăilescu, romanul „descentrează fondul confesiunii către burlescul satiric“ (Literatura românească în postceaușism, vol. II. p. 251), iar Luminița Marcu subliniază „forța satirică remarcabilă de a portretiza viața culturală românească, în tot ce are ea mai tabu“ (Ziua, 12 octombrie 2005).
Departe de a fi epuizat resursele extraordinare ale acestui roman, închei aici aderând la o observație din La Stampa, unde se spune că „romanul se citește cu mare bucurie: cu mintea răvășită de exclamații și cu un abia reținut râs“ (La Stampa, 12 mai 2012). Scrisul tonic, claritatea viziunii și emoția revărsată la fiecare episod vin din stilul inconfundabil al scriitoarei: „Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și fulminante prin care Doina Ruști își descrie personajele“ (ibidem). Dar și din forța de a administra un material epic imens și de a-l fixa în secvențe memorabile.
