Aventurierii
Doi tipi se întâlnesc în Stambul, pe la anul 1792 și constată cu plăcere că sunt amândoi de sânge valah, unul din Dâmbovița, iar celălalt, născut în Giurgiu, ajuns la Stambul de mic, ca ajutor de bărbier, lucru care i-a folosit foarte mult. Așa a învățat mai întâi plăcerile bărbătești, între care desfătarea cu lipitori, în pat de mătase, somnul scurt, cu ventuze pe spate, inhalațiile și altele, pe care un bărbier le scoate în fața nevoilor unui om.
Ca simplu ajutor, cu ochii cât cepele, acest tânăr, pe care-l chema Pavel, și-a trăit adolescența în miezul faptelor, într-o mahala mărginașă, e-adevărat, dar din cel mai important oraș al momentului, mai ales pentru un valah ca el. Iar aici trebuie spus că până s-ajungă în Stambul habar n-avea că se numește valah, însă n-a fost rău, că i-a plăcut să-și capete nume, ba chiar în scurt timp a-nceput să se recomande Pavel Valahul, pentru că pe străzile marelui oraș valahii, fie ei megleniți, ori aromâni ori alte neamuri valahe se bucurau de oarecare simpatie, fiind socotiți hoți buni și pricepuți la boli, mai ceva ca un doctor. Și chiar așa era, mai ales în ceea ce privește faima doftoricească. Dacă te-ai fi dus să-ți faci frecții precis era acolo vreun valah. Elixire, ceaiuri, săruri și alte lucruri folositoare se găseau, tot așa, prin mahalalele unde se aciuiseră (să nu mă puneți să zic aciuaseră, că mor instant) babe fugite din București, matracuci care cunoșteau plantele, de pe când băteau Bucegii la talpă, brăileni care știau să taie în carne, exact în locul în care se adună durerile și chiar doctori, care făceau concurență arăbetului din Imperiu. Așa l-a cunoscut pe Dănilă, un tip care-și zicea Daniil, foarte meșter în prepararea alifiei de gălbenele, care se vindea foarte bine.
Viața lui Pavel mergea strălucit și cu fiecare zi devenea tot mai sigur pe sine. Până într-o noapte când a fost nevoit să-și ia lumea-n cap.
A fost un incident, un client a pierdut în frizerie un ceas, care cumva și-a făcut loc în buzunarul lui Pavel. Scandalul a degenerat, clientul a revenit, împreună cu neamurile, înarmați cu bâte și cu făclii, amenințând să dea foc frizeriei. Și cum Daniil se nimerise în vizită, au cășunat pe el, așa explicându-se faptul că cei doi prieteni, care până în momentul ăla erau doar compatrioți și atât, au luat-o la picior împreună.
Multe săptămâni au rătăcit pe drumuri pustii, încârdășindu-se periodic cu alți valahi, fugari, ca și ei.
După aproape un an de colindat, acești doi aventurieri care cunoșteau bine și Istanbulul dar și drumurile balcanice stăpânite de hoți, după ce-au trecut prin multe întâmplări bune de uitat și după ce și-au dat seama încotro bătea vântul vieții, evident, ca orice ființă stilată prin uz, - au luat drumul spre București.
Iar aici s-au întâlnit cu Isac Ralet, vă aduceți aminte, inspector domnesc, observator profund și scriitor neștiut, din a cărui însemnare am aflat și eu povestea lui Pavel și-a prietenului său Daniil.
Era după-amiază bucureșteană, la clipa de liniște, când pe la Cișmigiu se aude doar sforăitul subțire al unui manaf. Ralet a coborât din trăsură, înfășurat într-o pânzică, tivită cu floret scump și înnobilată cu-un șal de mătase. Era vară, așa c-alesese o eșarfă limonie, înfășurată pe frunte, în care strălucea un topaz, ceea ce atrăgea privirile orișicui. În plus avea și-o atitudine care te punea la respect. În fața casei lui Toma Camino, la ora aia om cu greutate în București, se adunase lumea multă, iar din casă se auzea plânsetul unei familii îndurerate. Oamenii au făcut culoar, iar Isac Ralet, împuternicit al Palatului, a făcut pași către Pavel și prietenul său, Daniil, care, atinși de emoție, au scăpat din mână lădița pe care o purtaseră cu mândrie un an întreg. Iar, ca să înțelegem cu adevărat faptele, trebuie să vă spun povestea acestei lădițe, o scatulcă, cu margini metalice.
Istoria ei crește (și-acum, în momentul în care vă scriu despre ea), pe un drum pierdut în nori albi. Pavel și prietenul lui se târau fără țintă, când din ceața lăptoasă a apărut o trăsură. Mergea la pas, trasă de niște cai obosiți, care, probabil sperând să primească ceva, s-au oprit, privind lung. Doi bărbați ciufuliți, doi cai plin de praf. Așa a început totul. În trăsură nu era nimeni, iar caii, era clar, alergaseră de nebuni după ce vizitiul fusese împușcat, iar călătorul tras din trăsură. Pe bancheta îmbrăcată în mătăsuri albastre se afla o scatulcă. Aceasta, despre care vorbim. Un cufăraș dichisit, dar ușor de deschis. Iar înăuntru, aliniate meseriaș, în alveole anume făcute, clipoceau sticluțe cu elixire, cutiuțe cu alifii și pilule, un bisturiu cu prăsele de os, ace fine, bandaje și alte lucruri, care se găseau pe vremea aia într-o geantă de doctor. A fost inspirația, a fost salvarea. Chiar în noaptea aia, ajungând la Silistra, au furat niște haine și-a doua zi erau instalați într-o căruță, cu destinația Giurgiu și mai apoi București.
Au tras la un han bun, și-au dat aere, au fluturat cufărașul pe sub nasul credulilor, iar în mai puțin de un ceas tot Bucureștiul știa că c-au sosit în oraș doi doctori arabi.
Timp de o lună au dus-o bine, căpătându-și stima bolnavilor și pe-a rudelor lor. Și-ar fi mers tot așa mai departe, dacă n-ar fi murit fiul acestui Toma Camino, om cu pretenții și cu multe relații pe la Palat. Un pacient mort întotdeauna face vâlvă și aduce necazuri. Gurile care n-au altă treabă au început să-i toace mărunt, indivizii botoși, știți din naștere sceptici, cu minta plină de dileme și-atât, au început să întrebe de atestate, diplome și alte hârtii care fac din orice mahalagiu un doctor stimabil.
În această situație se aflau cei doi când au scăpat lada, în fața lui Ralet, care venea spre ei cu ochi scrutători.
După obicei, și după cum se vede din toate hârțoagele lui, păstrate în arhive până în zilele noastre, Isac a evaluat situația punând întrebări veninoase, iar în scurt timp a scris un raport către Vodă, arătând că Pavel și Daniil era escroci și meritau pedepsiți exemplar.
Citind acest document n-am fost deloc mulțumită. Mă așteptam ca Ralet, cu mintea lui brici și fantezia enormă să înțeleagă aventura pe care o trăiau cei doi „doctori”. În fond, nu făcuseră decât să urmeze imboldul destinului, ducând mai departe un cufăr care venise la ei. Nu mă refer aici la pedeapsă - foarte bine, erau escroci, n-aveau decât să plătească! Dar din partea lui Ralet mă așteptam la mai mult, având în vedere uriașul talent de-a arăta părțile ascunse ale unei povești.
În sfârșit, atât l-a dus capul în acea amiază toridă.
Cât despre aventurieri, n-a fost totul chiar negru până la capăt. Pedeapsa pentru escroci nu era cine știe ce: erau aruncați peste Dunăre, cu interdicția de-a mai ajunge vreodată în Valahia. Și nici nu s-au mai dat doctori, căci aducea ghinion. Dar le-a venit o idee mai bună: Nu mult după aceea, inspirați de o trupă din Praga, s-au întors la București ca actori, cu nume nemțești.
