Zilele trecute am intrat la Carusel, să arunc un ochi pe la cărți. Pe treptele albe am dat de Andra Rotaru, care m-a luat imediat la întrebări. Îți mai aduci aminte când * l-ai citit pentru prima dată pe Eliade? Mai știi dacă îți recomandase cineva cărțile lui? *
Cam așa a început conversația, imaginați-vă, pe trepte:
Îmi amintesc perfect, am spus eu, – a fost o întâlnire eliadescă. Într-o bibliotecă de provincie au fost casate numeroase cărți: unele pentru că autorii fugiseră din țară, altele pentru că erau deteriorate, altele din ghinion. În grămada imensă, din curtea bibliotecii, am dat de Eliade: era o carte maronie, pe care scria La Țigănci și alte povestiri. Am deschis-o și-am citit anul – 1969. Sorin Alexandrescu semna prefața. Am strecurat cartea în geanta de școală, iar în noaptea aia am citit cele mai minunate povestiri, care m-au ținut până în zorii zilei. Și-apoi am început s-o împrumut, ca să am cu cine să vorbesc despre această carte. Evident, înainte de asta auzisem de Eliade, dar nu era decât un nume. De regulă activiștii, lumea care se învârtea prin cercurile stăpânirii sau cei pe care-i bănuiam că sunt informatori mă întrebau șoptit, în ureche, dacă l-am citit pe Eliade. Mai ales când căutai prin fișierele bibliotecii, apărea câte un ins onctuos care te întreba direct – ce cauți? Eliade?
Chiar și după ce au început să-i fie retipărite scrierile, prin 1987, exista în jurul numelui său o pâclă cețoasă, ceva care te făcea să crezi că te afli printre aleși numai pentru c-ai auzit de Eliade. La un moment dat m-am întâlnit cu Marin Sorescu care mi-a dat un volum de versuri, arătându-mi poza, care-l înfățișa îmbrăcat într-o vestă kaki – se lăuda c-o are de la Eliade. Mi se părea absurd, chiar era pe vremea aia, dar și astfel de lucruri făceau parte din receptarea povestirilor lui Eliade. Cumva opera lui se află în ADN-ul fanteziei românești.
Mai departe este aici
