De astăzi reiau blogul din Adevărul, cu o poveste spusă în două feluri: scrisă pe hârtie velină și povestită la Litera Mov: despre o mânăstire cu nume istoric.
Într-un document din anul 1794, am aflat o întâmplare petrecută în incinta Mânăstirii Balamuci. E adevărat că acolo s-a făcut la un moment dat un ospiciu, dar asta abia 30 de ani mai târziu. În momentul la care mă refer i se spune Sfânta Mânăstire Balamuci - după cum stă scris negru pe alb. Nu se face referire la nicio nebunie, la nicio dezordine.
Întâmplarea e legată de un lăutar mănăstiresc, pe nume Anastas. Îi putem spune fără grijă Tase. Bărbat tânăr și bun cântăreț, făcea din când în când un ban în plus cântând pe la nunți, dar numai după ce termina treburile, adică după ce aducea apă, după ce adăpa animalele mânăstirii, după ce mai dădea niște sape prin grădina de zarzavat și după ce mai trăgea câte un cântec pe la petrecerile din mânăstire - ospețe desigur creștine, cu ocazia unor zile mai însemnate - hramuri, comemorări, întâlniri sfinte.
Tase era proprietatea mânăstirii, împreună cu familia lui, un tată, tot lăutar, și soția, pe nume Stoica.
Iar despre lăutari știm câte ceva; erau o tagmă specială, bucurându-se de respect, în funcție de repertoriu, dar mai ales de viteza cu care făceau să circule veștile. Lăutarii, mai ales cei boierești, treceau din poartă în poartă și cântau noutățile: ce s-a mai întâmplat cine cu cine s-a însurat, cine a mai murit și așa mai departe, cu ce era îmbrăcat în ziua aceea nu știu care boier sau ce mărfuri au fost aduse prin lipscănie.
Tase nu era chiar un astfel de lăutar. Trăia la o mânăstire izolată, undeva mai sus de Ștefăneștii de Ilfov, între Grădiștea și Fierbinți. Era rob, deci trăgea din greu. Dar, fiind artist, ținea mult la imagine. Purta șalvari strânși sub genunchi, vestă făcută dintr-un fost anteriu preoțesc, iar în buzunarul interior păstra un ceas de tablă, cumpărat de la bâlci. Își împodobea fesul cu o eșarfă finuță, cadou de nuntă. Și mai era ceva: deși mai toată ziua umbla desculț, când cânta, își lua papucii, roșii, pe care Stoica îi cususe, din petice de postav.
Acest Tase e personajul nostru de azi. Tânăr și talentat, dar fără noroc.
În ziua de Sf Nicole, când era hramul mânăstirii, după cădelnițări și cântări, după ospăț și după ce lumea a luat drumul spre casă, acest Tase, cântăreț bun și rob - a fost omorât.
Documentul dă multe amănunte, puse la dispoziție de ucigaș, anume popa Vasile.
Pe lângă egumenul arhimandrit, în mânăstire slujea un popă foarte sensibil. Avea și o casă, lângă poarta mânăstirii, unde trăia cu familia sa. Îi plăcea muzica, iar uneori îl asculta pe Tase, împietrind de o durere inexplicabilă ori oftând fără niciun motiv. (Să nu credeți niciodată când auziți că nu există motiv!)
În acea zi de decembrie, după ce se terminase ospățul, Tase a plecat spre sălașul lui, din fundul curții mănăstirești, iar popa a încărcat flinta și-a tras un foc. Nu așa, de nebun ori pentru că era supărat, ci ca să-l cinstească pe Sf Nicolae și harul său.
Fără noroc, în acest episod am putea spune evlavios, Tase și-a pierdut viața.
Deși a fost un accident, totuși popa Vasile nu poate fi considerat total inocent. El e condamnat până la urmă să-i dea un rând de hainei Stoicăi și să plătească toate pomenile mortului timp de trei ani. Și bineînțeles, în locul lui Tase va trebui să cumpere alt sclav, ca să nu sufere mânăstirea. Aflăm cu această ocazie că serviciile religioase nu erau ieftine; pentru că Tase era om de rând, se scrie în document, pomenile lui costau doar 60 de taleri pe an. Deci, popa a strâns cureaua puțin.
Familia mortului se mulțumește cu asta. De altfel ce puteau zice, când ei nu erau decât sclavi la mânăstire, pe când popa - de! - era popă.
Ceea ce nu consemnează documentul este ordinea faptelor și cauzele lor bogate în sensuri.
Vasile a ascultat cântecul lui Tase și s-a lăsat dus departe, în grădinile suferințelor lui. Căci fără să vorbească vreodată despre ele, fiecare om are niște grădini, prin care rătăcește doar el, parcuri, de cele mai multe ori lăsate în paragină, alei mocirlite de ploi, tufe pârlite de soare, cu frunzulițe ciugulite. Iar în vegetația asta fiecare merge să plângă atunci când i s-a dat peste bot. Când nu poate să ajungă unde-și dorește, când lumea nu-i dă ceea ce ce-i place lui. Când oameni pe care-i adoră îi întorc spatele. Ori și mai rău, când nu există speranță pentru nimic. Exact în grădinile astea era Vasile, iar cântecul prăpăditului rob Tase - l-a făcut și mai trist, băgându-l cu totul în smoală. Fiecare of, fiecare inflexiune a vocii sale răsucea și mai tare cuțitul în rană. Să-l asculte pe Tase devenise insuportabil. Fără să știe a pus mâna pe flintă, iar restul îl știți.
Iar un scripcar, care scârțâia la vioară, un mucos din vecini, urcat într-un dud, și-a dat seama atunci, că nici să fi prea talentat nu e bine.
