Rădăcinile sărbătorilor de iarnă, în special ale Crăciunului, se duc în timpuri precreștine și se leagă de venirea anotimpului rece și de solstițiul de iarnă, ca barieră, dincolo de care ziua începe să crească. Tocmai de aceea, este o sărbătoare a Soarelui, unele religii legând-o de câte un zeu victorios, așa cum este de pildă Mithra, serbat la 25 decembrie. Etimologia Crăciunului are context ritualic și tocmai de aceea și sensurile se risipesc. Nici nu mă gândesc să pomenesc aici teoria lui Papahagi, care vine cu preoți păgâni, care anunțau la începutul lunii sărbătorile, prilej de întâlnire - numită ca și sărbătorile anunțate calatio, cuvânt neatestat, daco-roman zice el. Mi se pare aiurea.
Mai degrabă aș merge pe ideea că începutul iernii a însemnat întotdeauna un eveniment pentru europeni, aflat în deplină relație cu vegetația, cu moartea generală a naturii. Copacul falnic moare, îi cad frunzele, dar moartea lui nu e definitivă, cum nimic nu este în lume. Prin urmare, copacul este tăiat și adus în casă, e pus pe foc, iarna a venit și în fine este aprinsă buturuga cea mare.
Faptul că există cuvinte similare pt Crăciun în limbile slave nu spune mare lucru, ci mai curând ar trebui să privim spre familia largă, creată pe terenul limbii române, fără să neglijăm existența cuvântului cracă-crăci, ori faptul că în limba populară crăciun înseamnă și ciomag. Mereu e important să-aruncăm un ochi spre albaneză, care are de asemenea o formă înrudită. Toate aceste detalii duc spre un timp imprecis, cum zice Pârvan. Și pentru c-am pomenit de el, voi invoca aici și existența străveche a unui cult dedicat unei zeități feminine, serbat tot la solstițiul de iarnă, nu pentru c-ar avea directă legătură cu Crăciunul ci pentru a întări ideea că nu se poate vorbi despre o singură sărbătoare și în niciun caz despre sensurile creștine pe care Crăciunul le-a căpătat mult mai târziu. El este însă în legătură cu aprinderea focului, cu începutul gerului și cu urăile colindătorilor.
Serbările iernii sunt însoțite de jocuri și de colinde, cuvânt și el cu multe discuții, pe care cred că trebuie să-l punem alături de horă și a hori, ca descins din latina extinsă, desigur cu rădăcină în greacă, reminiscență a acelor chorus care denumeau trupele de artiști populari, dansatori și cântăreți totodată, implicați în ritualurile calendarului agrar, de unde și vechea formă corind pt colind.
În acest context, nu putem vorbi despre un personaj mitologic, întruchipare a Crăciunului, dar putem să ne referim la numeroșii zini, la duhurile bune sau rele, care aduc faptele magice ale iernii.
De Crăciun și de Anul Nou apar necunoscuți plini de mistere, se produc miracole, așa cum s-a întâmplat odată, pe vremea Maricăi Alba. Vă mai aduceți aminte de ea? Personaj din Manuscrisul fanariot - o femeie nemaipomenit de frumoasă, măritată cu un bijutier și răpită de un dichiu. Dar asta povestesc în roman. Ceea ce n-am spus acolo este întâmplarea din Ajunul Crăciunului, timp mai important decât sărbătoarea în sine, fiind al așteptării, al zânelor, al pregătirii.
În noaptea de Ajun oamenii au reverii și previziuni, sunt vizitați de duhuri, de vrăjitori.
Marica Alba a avut un vis capital.
Pe când pocnea focul în sobe, iar pe mese se adunaseră coșurile cu nuci și cu mere, pe când toată casa bijutierului aștepta Crăciunul și misterele lui, Marica Alba s-a dus la culcare. Iar în noaptea de iarnă, când zăpada ajunsese la geamuri, în visele ei a intrat o voce de pe lumea cealaltă. Du-te, i-a spus vocea, și strigă-l pe nume pe Marinache!
Evident, Marica Alba nu auzise de el, dar în vis totul părea aproape real, îi apăreau strada, casa, vedea bine poarta și chiar teiul din curte. Nu avea multe de făcut, a continuat vocea s-o dăscălească, ci doar să-l strige pe om de câteva ori și apoi putea să-și vadă de viața ei.
A doua zi s-a trezit tulburată, cu amintirea atât de vie a visului, căci mai ales cele din noaptea Ajunului sunt vise de neuitat. Iar acesta sunase ca o poruncă.
Marica Alba a despachetat cadourile - evident bijutierul avusese grijă să-i facă un inel cum nu avea nimeni-, iar sub crengile bradului o așteptau coșulețe vopsite, cutioare și pungi de mătase. Au venit musafirii și au plecat. Dar Marica Alba nu se putea gândi la nimic, în afară de vis. Pe măsură ce trecea timpul părea mai adevărat, mai acut.
Așa că în acea noapte a Crăciunului, când toată lumea dormea, Marica a pornit prin zăpezi. Era o noapte cu lună, iar din loc în loc respirau zânele, printre crengile albe, peste acoperișurile ninse și înghețate.
Casa acelui Marinache din vis era pe la Piața Națiunilor de azi, pe malul Dâmboviței, lângă o moară. Marinache, a strigat Marica, iar silabele au fost înghițite de noapte. Știa că trebuie să strige de câteva ori și-a și făcut-o cu multă convingere. Iar când s-a aprins o lumină și-a dat seama că misiunea ei se sfârșise și-a luat-o la fugă spre casă.
În acea noapte a dormit fără grijă.
Dar, cum se întâmplă, după aceea, în zilele următoare au venit întrebările. Voia să știe mai multe, să afle cine era acel Marinache.
Mai întâi a întrebat slugile. Apoi a trimis pe cineva după informații detaliate. Dar Marinache, bărbatul pe care-l strigase îndemnată de duhuri, dispăruse de-acasă.
Era un morar, v-aduceți aminte, despre el povestesc în roman, omul care aude o voce într-o noapte și ia drumul spre Bozărie.
Dar ceea ce n-am spus în Manuscrisul fanariot se leagă de viața Maricăi. Pentru ea, informațiile despre morar au devenit cu timpul apăsătoare. Omul dispăruse cu totul, fără să rămână după el vreun indiciu. Era plecat, dizolvat în respirația înghețată a acelui Crăciun, când mereu se întâmplă lucruri misterioase, încât era sigură că zânele sau alte duhuri obscure îl răpiseră pe bietul morar.
Dar, dacă ea căpătase puterea de a face ca oamenii să dispară?!
Gândul a devenit persistent, iar Marica Alba a început să-și experimenteze ideile. Mai întâi a strigat la întâmplare un om, apoi a încercat noaptea, cum fusese în cazul morarului. Și-a modulat vocea, a făcut vocalize, iar în scurt timp totul s-a transformat în obsesie.
La miez de noapte, colinda Bucureștiul în căutare de victime.
Bijutierul privea situația cu multă compasiune. Inițial a angajat un arnăut s-o supravegheze de la distanță, apoi a chemat doctorul. Dar când lucrurile s-au degradat, a dus-o la Mânăstirea Viforâta, să se purifice de păcate și de fantasme.
Și-n timp ce ea continua să strige nume de bărbați, cu nasul lipit de ferestre, morarul rătăcea nebunește prin Bozărie. Și totul din cauza unui vis, pe care focul de Crăciun îl dilatase și-l transformase în obsesie.
Ca să nu rămâneți așa, cu povestea asta pe cap, trebuie să vă spun că visele din noapte Anului Nou și din următoarele cinci-șase nopți - sunt benefice. Timpul păgân al zânelor și-al zinilor răi e de mult dus, se deschid porțile Cerului, iar în primele zile ale anului, știți că se lasă un ger care omoară totul, de la căpcăunii plutitori printre nori, la micro-entitățile ascunse în dușumele. Iar în aceste zile de groază, în care crapă și pietrele, Marica Alba a avut al doilea vis, al vindecării.
N-o să vi-l povestesc, pentru că la finele lunii va ieși a treia ediție a Manuscrisului, iar prin București va fi plin de file care plutesc. Am să vă spun doar atât: în cea de-a cincea noapte a noului an veți avea un vis capital, iar dimineața, în timp ce veți sorbi din cafea, gândiți-vă la Marica Alba măcar un pic și poate la mine, pentru că toate visele lumii se leagă.
