Pe vremea când scriam Omulețul roșu, romanul meu de debut, am intrat la Palatul Suțu, întâmplare care avea să devină parte din roman.
Pe vremea aia studiam posibilitatea de-a face o pagină de net, lucru infernal de greu. Era anul 2003, epoca marelui Composer, un program în care făceam, printre altele, html-uri. Din tot anul, îmi amintesc puține lucruri, printre care acea zi, una însorită, dintr-un anotimp incert. Nu mai știu dacă începuseră filmările pentru Modigliani, îmi amintesc că mergeam des în Buftea, pe la filmări. Eram încă lector. Pe-atunci mi-am cumpărat primul tuner tv, ca să pot vedea știrile pe computer, și tot atunci cumpăram mega-jocuri, pe CD-uri, de pe stradă, unul dintre ele fiind Kyrandia.
În aceeași zi fusesem la fotograf. Încă nu puteai să-ți faci poze cu telefonul. Dar pe toate străzile înfloriseră ateliere Kodak, unde se lucrau fotografii onorabile, la cerere, făcute jpg, puse pe un CD. Iar eu tocmai îmi ridicasem o astfel de poză, care mă întrista maxim. V-am spus că munceam să-mi fac o pagină de net, am și făcut-o în acel an, unde voiam să plantez o fotografie cu mine. Dar poza arăta penibil, fiind unul dintre acele portrete, care-ți arată mai degrabă efortul subiectului, decât fericirile lui. În loc să fiu eu, eram cineva mort de frică.
În această stare de spirit, am intrat la Palatul lui Suțu.
În hol, la recepție, se vindeau ilustrate cu exponatele din muzeu, printre care și un portret, care mi-a atras atenția imediat. Este vorba despre bărbatul din imaginea de mai sus, un tip care, pe la începutul secolului al 19-lea, se afla în floarea vârstei, negustor bine înfipt în breasla lui. Îl chema Aredio Sochim.
După nume, era român din Istria sau dalmat, dar probabil că se dădea venețian sau florentin.
Purta un ișlic simplu, din postav, cu fund plat și margini de catifea. După cum observați, era îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune. Anteriul dungat era dintr-o pânză bună (numită alagea), mătăsică, întărită cu fire de in. Iar despre palton (giubea), ce să vă spun! Îl vedeți cu ochiul liber: postav alb, îmblănit. Este clar că nu erau hainele cotidiene, ci unele pe care le lua la ocazii, căci stofa albă era un moft, se întreținea foarte greu. Și ca să vă faceți o idee, trebuie să vă spun că o astfel de haină se spăla rar, numai vara, în zilele toride. De cele mai multe ori i se desfăcea căptușeala, ca să nu intre la apă. Apoi haina se înmuia într-un râu în tot cazul, în apă rece, se săpunea bine, și se lăsa așa săpunită la soare, cel puțin 15 minute. Apoi se clătea. Iar operația asta se repeta de mai multe ori. Abia la final se usca pe umeraș, se călca, i se punea din nou căptușeala, iar după un astfel de efort dormea într-un cufăr, cu levănțică, pelin și alte ierburi, până la prima ocazie, de exemplu, pentru a poza unui pictor.
Cu toate astea, în multe foi de zestre apare cel puțin un rând de haine albe, mai ales veșminte de iarnă, garnisite cu blănuri, greu de întreținut și ele, deschise la culoare. Iar à propos de asta, mi-aduc aminte că Teodor Vârnav povestește despre haina lui fabuloasă, din blană de urs alb, lungă până la glezne (în Istoria vieții mele). Hainele albe se aflau la mare apreciere, în ciuda faptului că se terfeleau repede.
După cum arată, binișul (paltonul) lui Aredio aș pune pariu că era nou. Poate că și-l făcuse special pentru portretul acesta, pentru care se vede clar că s-a pregătit. În mână ține autorizația de negustor. A luat poză și, imaginați-vă: a stat nemișcat, încotoșmănit, alcătuindu-și cea mai importantă privire, de o gravitate care să nu poată fi ignorată de cineva. Este un portret în ulei, care ne arată un om brav, un martir. Văzându-l te întrebi ce voia? Poate că voia doar să imortalizeze momentul lui cel mai bun dintr-o istorie făcută din pânzeturi și nasturi sau ce vindea el. Și ca să fim cinstiți, realizase ceva: hainele nu sunt deloc ieftine. O dulamă de genul ăla costa în jur de 300 de taleri, iar ișlicul putea ajunge la 120. Păcat că nu i se văd degetele, pe care cu siguranță purta inele. Deci, îi mergea bine. Poate că acesta era momentul de apogeu al vieții, al carierei.
În tot cazul, din portretul acesta răzbate o dorință acută, care cu siguranță a contribuit la păstrarea picturii. Îmi și imaginez cum l-au venerat urmașii, cum au ținut tabloul atârnat în salon…
Numele artistului s-a pierdut. A luat banii și gata. Poate c-a râs de încordarea modelului său. Cu siguranță c-a râs. Pentru el a fost un portret de rutină. Nici măcar nu s-a semnat. Nu merita. Dar astăzi, fața lui Aredio Sochim se păstrează la muzeu, pe când numele pictorului s-a dus pe apele negrei uitări.
În acea zi, a anului 2003, când am dat cu ochii de el, m-a cuprins o jenă enormă. Exact așa eram și eu în poza pe care abia mi-o ridicasem de la Kodak, o față cu pretenții și cu speranțe. Și-n ochii mei se vedea efortul pe care-l făcusem ca s-arăt bine. Nici nu-mi mai venea să-mi fac site-ul. Iar mult timp după aceea nici să-mi fac poze n-am mai putut. Din cauza lui Aredio, n-am o poză ca lumea. Chiar și astăzi, când îmi fac câte-un selfie, peste umărul meu apare el, grav și ridicol, între timp, personaj în romanul meu de debut.
În Adevărul
