Doina
Ruști

Vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas), povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa,  deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut  în locul celui primit. – Lidia Bodea

,,Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruști. O proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe.”

Și pentru că tocmai am citit Ferenike, cel mai recent roman al Doinei Ruști, voi încheia prin a spune că și numele ei, mai mult decât un pseudonim, chiar o schimbare oficială, a deschis calea unei construiri dureroase – amintire după amintire, roman după roman – a unei experiențe care se cere împărtășită. În dialog cu Ferenike, antrenoarea antică a propriilor fii atleți, căreia îi era interzis accesul pe stadion ca femeie, Doina Ruști se transformă într⁠-⁠o Pythie care vede adevărul bine ascuns al tipologiei păpușarilor eterni, care-și schimbă ideologia și masca, dar niciodată natura. Ca și Ferenike care "a renunțat la identitate, la nume", Doina de dinainte de Ruști, a decis să-i urmeze calea curajoasă. Renunțând deopotrivă la identitate și la nume, rafinează țesătura scriiturii romanești combinând⁠-⁠o cu memorialistica și scriitura autoreflexivă, pentru a înscrie povestea familiei ei și a Comoștenilor într⁠-⁠un capitol al istoriei sociale. Face din ficțiunea autobiografică o Ferenike a istoriei, iar din scriitura – specifică – alertă, tensionată, rizomică, cu intrigi multiple perfect calibrate, o Ferenike pentru ființa ei adevărată. 

Romanul autobiografic al Doinei Ruști te prinde și te cuprinde de la primul la ultimul rând într-un joc al memoriei afective de care nu mai poți și nu mai vrei să scapi. Anii 1960, într-un sat de pe malul Jiului, se desfac într-o arhitectură familială cuceritoare, neprevăzută, fluidă, și de un firesc savuros. Pătrunzi în ceea ce autoarea numește „labirintul narațiunii” cu pofta de citit pe care ți-o trezește o saga de familie și ți-o întreține bogăția cuvintelor și a situațiilor de viață surprinse în cumpăna istoriei. Case, ogrăzi, încăperi, dulapuri, cutii de tablă, uși, scări, smochini și caiși respiră în ritmul emoțiilor bine dosite. Dacă ar exista (și probabil că există) un echivalent al chiromanției sau al deslușirii destinului într-o ceașcă de cafea, care să aibă la bază cititul în ochi, naratoarea ar fi o ghicitoare în priviri redutabilă, o expertă în „oftalmomanție”, în divinația văzului. Ochii personajelor și privirea lor asupra lumii compun universul amintirii, în care o fetiță iscoditoare din fire își descoperă treptat vocația de povestitoare și destinul de scriitoare de talent. Minunată literatură care curge ca viața, fără artificii și fără căutate farafâstâcuri stilistice!

Ma gandesc ca am terminat Ferenike si m-am umflat de plans. Si ca as vrea ca toate cartile sa fie asa. Sa-ti amestece gandurile si sa-ti faca ordine in interior. Doina Ruști il bate la fundu’ gol pe Garcia Marquez. Parerea mea.

Si pentru blambecii care cred in feti frumosi calare pe cai albi, cititi cartea. Poate va lamuriti cum e cu epoca de aur. Poate.

Ca redactor al cărții, am avut privilegiul să citesc cartea în manuscris. E o carte tandră și crudă, despre o lume care se sfărâmă și alta care se insinuează ca o buruiană, totul sub ochii unei povestitoare care primește mereu alt nume. O carte pe care n-ai cum să n-o iubești.

Am finalizat aseară acest roman autobiografic al doamnei Doina Ruști și pot să afirm că o să-mi rămână gândul mult timp la Comoșteni, la Mițulica și la toată lumea creionată în culorile lui Marquez.

🪞La început, mă încurcam în nume și pseudonime, întrebându-mă de ce bunica nu e bunica, mama nu e mama și tatăl nu e tata. Ei bine, acest lucru a ajuns unul dintre preferatele mele, pe parcursul lecturii. Personajele au fost dezbrăcate de stereotipurile pe care le reprezintă, fiecare și-a trăit povestea într-o manieră care ne determină să le vedem în toată complexitatea lor, cu toate nuanțele.

🪞 Am simțit nostalgia și dorul dintre pagini, am văzut frumusețea încapsulată în amintiri, am sesizat izul de basm pe care doar trecutul îl poate așterne peste o poveste, dar am experimentat și transformarea visului în coșmar, prin experiența comunistă. A treia parte a cărții a adus o schimbare incredibilă și ceea ce părea un Macondo viu s-a transformat într-o lume pătată de milițieni, decreței și groază. Am terminat cartea cu un nod în gât.

🪞 Descrierile au fost savuroase. Jiul cu zânele lui, casa plină de forfotă, moara cu secretele sale și copila cu păr ciufulit - martoră a dinamicii unei întregi comunități. Am iubit scriitura, personajele și toate aventurile, mi-a plăcut enorm atmosfera caldă și colorată din Comoșteni și am resimțit asprimea vântului socialist.

🪞 Mi-ar fi plăcut să continue povestea, să o întâlnesc și pe Doina adultul și să-i ascult poveștile și aventurile.

O carte minunată, v-o recomand din suflet!

Angajând prin personajul care asigură transgresarea metaleptică, o derulare care poartă în ea germenii unei remitologizări (în sens contrar în raport cu ceea ce au reușit James Joyce sau John Updike), ar fi existat riscul, dacă îl ascultăm pe Genette, ca verosimilitatea să fie sfidată. Măiestria scriiturală a Doinei Ruști îi permite să construiască la limita dintre lumi, a narării și a naratului, a realității și a visului, a memoriei și a realității, o trecere lină, fără sfidarea verosimilității, ceea ce permite ca metalepsa, ca transgresiunea, să se producă și în planul lecturii (Genette însuși își imagina metalepsa lecturii). De aceea, probabil, efectul romanului asupra cititorilor săi este atât de puternic.

Dincolo de această remarcabilă inovație narativă, romanul atrage prin sinceritatea narațiunii. Suntem aruncați printr-o prezență de dincolo de prag – în raport cu un spațiu care se modelează ca univers domestic cuprinzător și oarecum suficient până la punctul în care se contaminează cu exterioritatea.

„Ferenike” se deschide ca promisiune a evadării din realul corosiv și, odată cu aromele tari ale acelei lumi uitate, în disipare, îl prinde pe lector și îl ține captiv în cețurile propriilor culpe pe care le rostogolește deopotrivă cu protagonista, până în miezul sufletului rămas neprotejat, crud, sincer și cumplit de contagios.

Aș face acum referire la o carte care poate fi așezată pe același raft cu Ferenike. Mă refer la Anii, de Annie Ernaux. În cazul autoarea distinse cu Nobelul pentru literatură, romanul autobiografic reprezintă istoria exterioară proiectată în viața unei familii, pe când Ferenike e viața familiei proiectată, dinspre interior, către istoria care taie în carne vie.

        Realitatea istorică e un cadru extrem de important în Ferenike, dar nu în sensul unei lecții de manual. Războiul din Vietnam, vizita președintelui american Richard Nixon, vietnamezii veniți la Comoșteni, moartea lui Dej, Ceaușescu cel din popor și Ceaușescu cel de speriat, deciziile politice luate la București toate își fac simțit efectul în microcosmosul din Comoșteni, „propriul Macondo al Doinei Ruști”, așa cum îl numește Lidia Bodea, și în felul acesta istoria e cadru, decor modelator, dar nu personaj principal.

Revin la Anii lui Annie Ernaux, o carte spusă dintr-o suflare, un roman în care nu stilul este important ci relatarea. Dar Doina Ruști trece de acest prag, relatează, dar își păstrează în Ferenike și stilul de neegalat, e tot povestitoarea care adună istorisirile din epoca fanariotă, durerile din Fantoma din moară, patima lui Flori din Paturi oculte, păstrează tonul de basm realist-fantastic chiar și când își transformă amintirile în literatură. Cum să descriu stilul Doinei Ruști? E capacitatea de a scutura cuvintele de sensurile banale, obișnuite. Căutați parfumul râurilor din Ferenike, viul din Zavaidoc, fericirea de a fi doar o cârpă în rana unui străin din Manuscrisul fanariot ori izul de magiun care plutește în Homeric, anunțând o viață luată. De fapt, deschideți la orice pagină și-o să vedeți că nu adjectivele sunt apanajul acestui stil, ci vocabularul ca întreg, cuvintele care au verbul potrivit (adică mișcarea, viul lor propriu), ca niște mâțe ude care se scutură de apă și imediat strălucesc și torc în suflul poveștii.

        Finalul e unul deschis. Ultimele zeci de pagini pot fi citite ca un roman polițist, am găsit și asta în Ferenike. Iar ultimul punct din carte (eu aș fi pus semnul exclamării, aș fi țipat finalul acesta, dar bine că Doina Ruști nu apelează la clișee și trucuri banale) deschide orizontul celorlalte romane. Ferenike lasă spațiu în raft, sunt locuri care se cer umplute de alte romane, nu de o simplă continuare, ci de o așezare a istoriei personale și generale în pagini.

După ce am citit Ferenike, simt că pot să afirm: memoria e teritoriul literaturii adevărate. Orice scrii, fie că e vorba de sf sau de realism psihologic, trebuie în primul rând să te întorci spre tine. Totuși, e obligatoriu să te întrebi: ai ce povesti? Chiar ai ce spune după ce scuturi buruienile și praful în care s-au transformat întâmplările banale, cotidiene, nervii, stresul și grimasele oarecare? Căci tot povestea e cea mai importantă, Doina Ruști demonstrează asta în fiecare roman, în fiecare povestire, articol de opinie din revista Ficțiunea sau în orice interviu pe care-l oferă. Ascultați ce spune, citiți ce scrie și n-o să găsiți cărămizile autosuficienței și mândriei care conspiră pentru ridicarea propriei statui. Mitul literar, legenda se construiesc fără intervenția scriitorului, independent de orgoliul și speranțele sale. Și putem fi mândri că asistăm la un astfel de moment, la apariția literaturii clasice, motiv pentru care nu mă rușinez să pun romanele Doinei Ruști peste cele ale unor autori de Nobel!

Pentru cititor, după primele pagini, devine irelevant faptul că textul este autobiografic. Nu autenticitatea unor fapte asigură valoarea, ci transfigurarea lor, pentru că un scriitor mare poate face literatură din orice.

Scris cu mână de maestru, romanul este o construcție artistică admirabilă, care duce la un nivel și mai înalt talentul Doinei Ruști: o lume unică și deja recognoscibilă e creată din tărâmul magic al Comoștenilor, din casa fabuloasă a familiei, din membrii antologici ai acesteia, iar căutarea identitară a autoarei va ajunge la „timpul regăsit”. Tot ce a părut pierdut e regăsit prin literatură.

Lumea creată aici, satul Comoșteni, un univers mic și totuși atât de complex, le are pe toate – realism magic, o poveste despre trecutul care nu ne lasă niciodată să ne rupem pe de-a-ntregul de el, Oltenia anilor 60, copilăria multora dintre noi trezită din morți – mai ales dacă am prins în direct praf, soare, furtuni de vară și drame de familie. Fiecare pagină a cărții e plină de detaliile (mii și mii, și mii de detalii – culori, haine, case, oameni vii, oameni morți) ale unei lumi apuse, dar nu de tot, ale unei lumi bune, dar nu până la capăt, ale unei lumi rele și necruțătoare, dar nu în întregime. Toate rândurile cu conotație personală, de amintire, se împletesc cu amănunte din istoria vremii – comunism, Gheorghe Gheorghiu-Dej, The Beatles, Elvis Presley, milițieni. De aceea, acest volum nu e doar un act de ficțiune, ci și un document solid despre acele vremuri. 
[Porția de carte. Lumile de poveste ale Doinei Ruști ]

Nu este o simplă întâmplare că romanul Ferenike poate fi copleșitor, poate fi neînțeles, poate fi atipic, poate fi clasificat ca o narațiune magică, o viață imaginată a unui copil care a trăit la răscrucea unor istorii familiale și social-politice deosebite. Ceea ce este remarcabil, este capacitatea de a dezvălui, cu toate durerile și nostalgiile și fericirile, aceste timpuri.  Ferenike este o autobiografie-izvor, pentru că „fiecare izvor are parfumul lui, îl poți simți ca la oameni. Sunt râuri sufocate, care curg greu, și sunt altele care, indiferent de câte mizerii au fost aruncate în ele, păstrează respirația de la izvor”. Am simțit oamenii și locurile din acest roman, pentru că Doina Ruști știe că darul povestirii poate vindeca și își poate lăsa ADN-ul celor care sunt sau vor fi.