Printre mărfurile căutate în Imperiul Otoman se numărau și ogarii crescuți în Valahia, niște câini de vânătoare, subțirei, delicați, agili și capabili să lege prietenii trainice cu stăpânii. Am aflat asta din mai multe documente în care erau enumerate cadourile pentru oficialii turci, mari amatori de ogari. Vânătorii de prepelițe erau convinși că există un spirit al amiezilor otrăvite, pe care doar ogarul valah e în stare să-l prindă. Din acest motiv nimeni nu pleca după prepelițe fără ogar.
În fine, despre ogarii ăștia am citit multe, încât îi pot trece în mitologie, alături de zmei. Interesul meu a început cu reclamația unui arnăut, care se plângea că îi dispăruse prepelicarul. Omul avea un câine iubit, care îl însoțea la plimbări și la vânătoare, un anume Anton, înalt, alb-cenușiu, cu ochi omenești.
Într-o zi de marți, a anului 1740, Anton s-a evaporat de lângă scară, unde stătuse până atunci, făcut covrig armenesc. Stăpânul (numele lui era șters, nu m-am obosit să-l mai caut) fuma liniștit pe treptele casei, gândindu-se cui să vândă cele 50 de prepelițe, vânate recent. Ca, la un moment dat, pe la ora amiezii, când din grădini se ridică alene stafiile plictiselii, să-și dea seama că Anton nu era nicăieri, deși urma cozii lui, care măturase pământul, dovedea clar că nu dispăruse demult.
Reclamantul excludea posibilitatea ca Anton să fi plecat undeva: chiar dacă nu fusese cu mintea acolo, ochii nu plecaseră nicăieri -- ar fi văzut, ar fi simțit mișcarea, dacă-ar fi fost. În situația dată lucrurile nu erau normale deloc. La mijloc era ceva necurat pentru că Anton nu era un câine care să plece aiurea. Dacă-l fluiera, venea și din gură de șarpe. Între ei era o legătură mai mult decât omenească, tocmai de aceea presimțea că lui Anton i s-a întâmplat ceva grav. Mai ales, că nu mult după aia a văzut la oarecare distanță, o pasăre cu ochi mari, cu o dungă albastră pe lângă cioc, încât aveai impresia că zâmbește. Unde s-a mai văzut vreodată pasăre zâmbitoare? Era un demon, una dintre multele arătări ale amiezilor noastre bucureștene.
Plângerea arnăutului n-a fost luată în seamă. Funcționarii de la cancelaria Divanului au mustăcit, au spus vorbe lipsite de politețe. Hârtia a ajuns până în zile noastre, accidental. Pe marginea reclamației scria neglijent că Anton fusese găsit în cele din urmă.
Totuși, cam în perioada aceea, cineva mai reclamase un caz la fel de ciudat. De fapt, era mai mult o scrisoare, trimisă lui vodă, în care era vorba despre același câine - Anton. În urmă cu niște zile, scrie autorul depeșei, m-am pomenit în poartă cu un străin, un bărbat slab și ascuțit la față, ca un ogar. Deși nu părea să aibă toți boii acasă, totuși nu putea fi considerat nici țicnit, nici nebun, nici măcar nerod sau un pic deranjat, cu foișorul în flăcări ori altceva. Era doar ciudat. Mă cheamă Anton a spus el, iar acum un ceas eram câine. Vorbea serios și extrem de convingător, încât îți venea greu să-l iei în derâdere. Deși zicea că își aduce aminte unde locuise până atunci, nu era în stare să indice o zonă, să spună numele străzii. În afară de-al lui, nu știa niciun nume.
Câteva zile a stat prin curte și-a făcut treabă. Mai ales, îi plăcea să măture și avea un stil - de ziceai că dansează.
Apoi a dispărut, nu l-a mai văzut. Însă ieri, scrie mai departe expeditorul scrisorii, către seară, m-am întâlnit cu un câine. Era un ogar alburiu, destul de înalt, însoțit de stăpân, un arnăut tânăr, c-o pușcă pe spate. Jur pe inima mea, zice autorul scrisorii, mi-am dat seama de la distanță că acel câine era Anton, vizitatorul meu cel ciudat. În primul rând că m-a recunoscut și-a venit - nu să se gudure, cum fac câinii, ci să mă privească în ochi. Se uita, nu la mine, ci în creierul meu. E Anton? - l-am întrebat pe arnăut, iar el a confirmat, trecând mai departe, cam cu nasul pe sus, mi s-a părut.
Autorul scrisorii cerea să fie cercetate faptele în amănunt, ocazie cu care ar fi aflat unde locuia arnăutul împreună cu Anton, ogarul lui necurat.
Scrisoarea n-a primit răspuns, a rămas lipită pe spatele unui contract.
Aceasta ar fi povestea, o întâmplare din seria amiezilor bucureștene, dacă n-ar fi existat și însemnarea lui Eleni, zece ani mai târziu.
Aceasta scrie pe marginea unei cărți, că bărbatul ei o pățise într-o zi, pe când alerga după prepelițe. Își făcuse un mincioc, de care era foarte mândru, și plecase pe miriște, unde mișunau zeci, poate sute de prepelițe, ușor de prins, încât era păcat să nu alergi după ele. Eleni ținea sacul pe-aproape, iar bărbatul ei pândea cu ochii în spicele secerate. Prepelițele se mișcau cu o viteză nebună, în toate direcțiile. Apoi a apărut una, ceva mai mare, care a rămas nemișcată. Era o pasăre pământie, dar în creștetul capului îi flutura un smoc de păr omenesc, auriu.
Amândoi au rămas nemișcați, apoi pasărea, care nu mai era pasăre, s-a răsucit ca vârtejul de ape, iar pe măsură ce se mărea, devenind cât o vâltoare și cât o prăpastie, bărbatul ei s-a făcut nevăzut.
Câmpul era pustiu, iar la oarecare distanță zăcea plasa de prepelițe. Nu l-a mai văzut niciodată, iar de atunci, în fiecare zi, de Sf. Anton, căci așa îl chema pe bărbat, Eleni a prins obiceiul să scrie povestea din nou, pe un zid, pe o cârpă, pe marginea unei cărți.
