În Biblioteca Academiei Române se păstrează un document de o singură pagină, datat 10 februarie 1796. La prima vedere, pare scris într-o limbă străină. Literele sunt chirilice, grafia de mână este greu de descifrat, iar printre cuvintele românești apar formule administrative slavone. Totuși, limba documentului este româna.
Această nepotrivire aparentă – o limbă romanică ascunsă sub alfabetul chirilic – mi se pare una dintre imaginile cele mai exacte ale spațiului balcanic. Nimic nu are o origine certă, o singură identitate sau o formă definitivă. Limbile se suprapun, alfabetele migrează. Ca să nu mai vorbim despre oameni, care își schimbă numele și apartenența. Chiar și legile vin din tradiții diferite, uneori așezându-se unele peste altele.
Documentul despre care vorbesc părea uitat într-un sertar. Era anul 2012. Am intrat la Biblioteca Academiei, ca de obicei, fără să mă aștept să găsesc un înscris insolit. Dar am dat peste această pagină, catalogată MCDLXXXV/13, fără alte indicații. Literele sunt amestecate – slavone, ucrainene, grecești. Înțelegeam vag despre ce era vorba, așa că am rugat-o pe Liana Năstăselu, specialistă în paleoslavă la Academia Română, să-l translitereze.
Povestea m-a atins de la prima lectură. Deși citisem multe alte manuscrise despre sclavi, acesta era diferit. L-am publicat, însoțit de o scurtă prezentare, în revista americană Eighteenth-Century Studies, editată de Johns Hopkins University Press, sub titlul „A Greek Who Gave Up His Freedom in the Eighteenth Century: An Unpublished Document” (vol. 47, nr. 4, vara 2014, pp. 429–432). Dar n-am putut să uit povestea.
Nu mult după aceea, am transformat-o în roman: Manuscrisul fanariot (2015), primul volum al Trilogiei fanariote.
Semnatarul documentului este un anume „Ion sin Radu Grecu”. Formula conține deja o mică hartă identitară. Ion poartă unul dintre cele mai răspândite prenume românești. Este fiul lui Radu, nume profund legat de lumea românească, dar se declară „grec” și „om strein”.
În secolul al XVIII-lea, cuvântul grec putea acoperi identități diferite. Îi desemna atât pe grecii propriu-ziși, cât și pe numeroși aromâni, meglenoromâni sau alți vorbitori de română veniți din sudul Dunării. De regulă, cunoșteau mai multe limbi și erau integrați în rețelele comerciale ale Imperiului Otoman.
Ion sin Radu trăia de șase ani pe lângă curtea lui Dan Brașoveanu Doicescu și a soției sale. Acolo o cunoscuse pe Neaga, fiica lui Neculai, sclav aflat în proprietatea familiei Doicescu. Ion era liber și grec. Neaga se născuse sclavă și putea fi moștenită, vândută sau schimbată asemenea celorlalte bunuri ale stăpânului.
În Țările Române funcționa o lege potrivit căreia omul liber care se căsătorea cu o persoană aflată în sclavie devenea, la rândul său, sclav, împreună cu urmașii rezultați din căsătorie. Căsătoria cu Neaga însemna pentru Ion nu numai coborârea pe scara socială, ci și pierderea juridică a propriei persoane.
Cu toate acestea, el acceptă.
Zapisul este un contract de achiziționare a unui sclav – un contract de vânzare-cumpărare a unui om. În el se spune:
