Doina Ruști a acordat numeroase interviuri, în scris și video.
Începând cu primele apariții TV, din 2004, s-au adunat peste o sută de interviuri, conversații, emisiuni, podcasturi și întâlniri filmate cu Doina Ruști. Unele însoțesc apariția unui roman, altele pornesc de la teme mai largi — literatura, memoria, comunismul, Bucureștiul, lumea fanariotă, fantasticul, balcanismul sau mecanismele unei povești.
Secvențe din mai multe interviuri
Privite împreună, ele alcătuiesc însă ceva mai mult decât o arhivă de apariții publice: urmăresc, pe parcursul a peste douăzeci de ani, idei despre literatură, unele revenind cu o remarcabilă consecvență.
*→ *Vezi playlistul complet: peste 100 de interviuri filmate
Una dintre afirmațiile repetate de-a lungul anilor este că literatura nu începe cu o teză, ci cu plăcerea jocului și cu emoția.
O poveste trebuie mai întâi să creeze o lume în care cititorul acceptă să intre. Abia după aceea vin sensurile, ideile și interpretările. Din acest motiv, construcția și finalul ocupă un loc central în concepția despre proză a Doinei Ruști: o poveste nu este doar o relatare, ci și un mod de a ascunde informații, literatura-folder fiind una dintre ideile sale recurente.
Neîncrederea în literatura artificială, construită numai din formule, lecturi și informații de mâna a doua este o altă temă abordată de prozatoare. Proza are nevoie de experiență, spune ea. Nu în sensul simplist că scriitorul trebuie să fi trăit întocmai ceea ce povestește, ci parte din poveste. Ficțiunea presupune libertatea de a inventa într-un areal peste care scriitorul este stăpân. Literatura, mai ales proza, vine din lucrurile care tăbăcesc pielea și lasă urme. De aici și refuzul unei scriituri impecabile, dar lipsite de viață: poți afla enorm din cărți, poți cerceta arhive și documente, însă povestea adevărată începe abia în momentul în care aceste lucruri se întâlnesc cu o experiență personală.
VIDEO* *
Viață de scriitor, la emisiunea Scena Deschisă, DigiTV
Despre romanul Ferenike,, Humanitas, 2025 și relația cu biografia
Bucureștiul fanariot, lumea balcanică, miturile mediteraneene și fondul arhaic al Europei de Est apar în numeroase conversații. Dar fanarioții nu sunt scopul poveștii. Ei oferă mai degrabă un pretext pentru recuperarea unei lumi est-europene vechi, mobile, amestecate, greu de redus la frontierele și identitățile moderne. Epoca fanariotă i-a readus sentimentul originii, iar în plan istoric a reînnoit imaginarul local prin mituri și influențe mediteraneene.
În același sens, balcanismul este o moștenire, vine și din legătura ei cu lumea dunăreană. Este și un mod de a traduce realități istorice adeseori devastatoare prin fabulație, cu umor, adeseori în manieră fantastică.
Cum am scris Manuscrisul fanariot
Podcast: Biblioteca lui Gelu
În interviurile despre comunism și romanele sale pe această temă, revine și o poziție constantă asupra totalitarismului. Experiența ei existențială o determină să afirme că totalitarismul nu poate fi cântărit, analizat sau judecat. A fost o anomalie istorică, pe care o poți povesti cu adevărat numai dacă ai trăit în interiorul ei, îi cunoști mecanismele cotidiene: frica, absurdul și felul în care acestea intrau în existența obișnuită.
De aceea, comunismul merită înainte de toate povestit, nu judecat.
Din aceeași perspectivă vine și neîncrederea în transformarea dosarelor Securității într-un adevăr absolut. Documentele sunt esențiale pentru istorie, dar în cazul dosarelor Securității nu pot fi luate drept adevăr absolut. Scrise și rescrise, aceste dosare au falsificat adeseori o realitate de care se îndoiește chiar și omul care a trăit atunci.
VIDEO* *
La apariția romanului Fantoma din moară, 2008. TVR, Jurnal
Moartea violentă a tatălui apare în puține dintre aceste conversații, nu ca explicație biografică a unei opere, ci ca exemplu al felului în care literatura poate modifica raportul cu experiența trăită.
Un fapt traumatic poate rămâne închis în propria lui violență. Literatura deschide însă o altă posibilitate: intrarea în zona mai dificilă a faptului trăit, acolo unde memoria construiește, iar experiența poate fi privită din mai multe unghiuri.
În acest sens, literatura nu șterge trauma. O mută într-un spațiu în care poate deveni poveste.
Asasinarea tatălui meu ar fi putut să genereze o traumă, dar am avut noroc cu literatura, care m-a dus în zona grea, a faptului trăit. Am oroare de scrisul artificial, fără viață adevărată, trăită. Literatura, mai ales proza, înseamnă experiență care îți tăbăcește pielea, lasă urme. Nu poți să scrii doar din auzite, din citite.
— Doina Ruști —
Printre numele care revin în interviuri se află Mircea Eliade și William Faulkner.
Eliade a însemnat, într-o anumită perioadă, speranța evaziunii din spațiul terorii comuniste: ideea că realitatea vizibilă nu e singura posibilă și că imaginarul poate deschide o ieșire acolo unde lumea pare închisă.
Faulkner a revelat infinitele posibilități ale narării: libertatea perspectivei, a vocilor, a timpului și a construcției.
Amândoi au contribuit, în moduri diferite, la o idee care traversează întreaga arhivă video: literatura nu reproduce lumea, ci o reconstruiește.
Dintre numeroasele caracterizări critice ale prozei Doinei Ruști, una i se pare cu adevărat măgulitoare, mărturisește prozatoarea. Îi aparține lui Marco Dotti:
„Două sunt calitățile scrisului ei: profunzimea și dulceața narării.”
De la primele apariții televizate până la interviurile recente, cărțile s-au schimbat, personajele s-au înmulțit, temele s-au extins. Câteva convingeri au rămas însă aproape neschimbate:
Literatura pornește de la emoție și trebuie să producă emoție;
Povestea este înainte de toate joc, iar pentru mine este unul de construcție;
Finalul este marea încercare a unui prozator. Un final bun, pregătit din prima pagină.
Imaginarul se hrănește din viața pe care ai trăit-o;
*→ *Vezi playlistul complet pe YouTube
Arhiva cuprinde în prezent 119 interviuri și conversații filmate și este completată periodic.
