Un alt Spân celebru a fost Turnavitu. Numele ne este cunoscut de la Urmuz, din Ismail și Turnavitu, deși nu la personajul lui mă refer. În istorie au fost mai mulți Turnaviți, între care unul foarte hulit, prin secolul al XVIII-lea, învinuit de trădări și amestecat în numeroase evenimente. Numele era relativ banal în epocă, definindu-i generic pe cei veniți din Târnova grecească, din Meglen: unii greci, cei mai mulți meglenoromâni, răspândiți prin școli, ca dascăli, ori intrați în negustorie. Unul dintre aceștia, născut în București și făcând parte din a doua generație de megleniți, se numea Dumitrachi.
Era uns cu toate alifiile și avea lipici. Cum urca pe tron un domn nou, trimitea imediat după Turnavitu. Iar odată intrat pe ușa palatului, schimba planurile și aducea vise noi. Ochii principelui se lipeau de el pentru totdeauna, iar unii, mai slabi de înger, cădeau în depresie când Turnavitu părăsea Bucureștiul.
A fost amestecat în multe fapte tainice ale Valahiei.
Se spune că Mavrogheni nu făcea niciun pas fără el. Erau nedespărțiți, îmbrățișați prin trăsuri, ba chiar închiși într-un balon plutitor, pe care unii povestesc că l-au văzut pe deasupra Dâmboviței, pe la amiază. În Divan stăteau ochi în ochi, iar Mavrogheni, despre care se știe că era cam zurliu, nu ieșea din cuvântul lui Turnavitu. Când a plecat la război, în 1788, l-a lăsat pe acesta locțiitor de principe, enervându-i pe toți boierii.
Turnavitu era subțirel și, evident, spân. Delicat, cu pielea fină, fără pic de păr pe corp ori pe față, părea un efeb din lumea antică. În ciuda înfățișării fragile, făcea drumuri dese la Stambul, fără soldați și fără arme asupra lui. În praful albicios al Balcanilor îl recunoșteai de la mare distanță după haina roșie, inconfundabilă, cu un desen alb cusut pe spate: o pasăre cu aripile deschise.
Aducea mărfuri, trecea printre cetele pazvangiilor fără teamă și, cu toate că avea o trăsurică fără pretenții, zbura ca vântul. Astăzi îl vedeai la Colțea, iar mâine era deja la Sfânta Sofia, în Stambul.
Ciudat era însă că oricine încercase să-l însoțească se pierduse pe drum. Plecau cu arnăuți, într-o coloană de care, dar pe traseu se întâmpla ceva, încât la destinație ajungea numai Turnavitu. Din acest motiv, dar și din altele, circula zvonul că era un demon care se hrănea cu însoțitorii săi. Unii ziceau că ar avea o pasăre uriașă, care îl transporta de colo-colo. Desigur, pasărea era carnivoră și amatoare de oameni. Se mai spunea că, în timpul călătoriilor, Turnavitu se făcea nevăzut ori că, Doamne ferește, era vrăjitor.
Printre cei care voiau să dezlege misterul se afla și Hristache, un pitar de la care s-au aflat multe despre acest Turnavitu.
Pitarul l-a urmărit, hotărât să-i scrie povestea. S-a deghizat în cerșetoare bătrână ori în călugăriță, a mers ferit, la distanță, ba a ajuns chiar să se camufleze într-o tufă, ca să nu fie văzut. Toate aceste eforturi au meritat până la urmă. Aproape tot ce știm despre Turnavitu vine din cronica lui Hristache, boiernaș cu rang de pitar și scriitor.
Într-adevăr, după ce Turnavitu a trecut Dunărea, a apărut o pasăre, iar el a urcat pe spatele ei. Au dispărut amândoi în câmpia albită de soare, iar Hristache, care făcuse atâtea eforturi, a rămas cu buza umflată.
Dar nu era un om care să renunțe ușor. A așteptat acolo o noapte, iar a doua zi pasărea a apărut din nou și a ras totul în calea ei: oameni și animale, turme de capre și catâri plini de sarsanale - tot ce se găsea pe drumul Giurgiului a dispărut. Hristache, ascuns sub un coș, n-a mai îndrăznit să se miște. Nu fusese văzut ori poate fusese lăsat cu intenție, ca martor al întâmplărilor. Pasărea nu mânca oameni, dar umbra ei ștergea din peisaj orice ființă.
Pitarul n-a îndrăznit să se miște aproape un ceas.
S-a întors în București plin de teamă, iar după un timp a hotărât să se confrunte cu spânul. L-a așteptat într-o piață unde era lume multă, știind că Turnavitu trecea destul de des pe acolo. Când acesta a apărut, pitarul l-a luat la întrebări, sub ochii târgoveților și în liniștea pieții. Turnavitu părea însă năucit și nu știa de nicio pasăre, de niciun drum. Ceva suspect, o fâlfâire incertă, plutea peste tarabele precupeților.
Dar pitarul era pregătit: a scos iataganul și, dintr-o singură mișcare, i-a luat capul. Cel puțin așa a crezut. În locul lui Turnavitu se afla acum o ceață, un parfum dens. Toată piața părea fermecată, iar peste case urca miros de ardei iute, copt pe jar. Îți venea să dormi , să visezi ori să te lași luat de apele Dâmboviței, de unduirile unui zefir.
Pe pitar l-a cuprins somnul și minute multe n-a mai știut cine e.
Încercările lui Hristache de a-l pune pe Turnavit cu botul pe labe au fost numeroase, dar fără rezultate notabile. În afară de somnul amiezii, nu i-a rămas în minte nimic. Numai descrierea păsării uriașe a ramas în cronica lui, o istorie în versuri, am uitat să vă spun, păstrată până în zilele noastre, dar nu integral. Cu timpul, paginile despre pasăre s-au pierdut, poate rupte, poate doar șterse, însă gurile bucureștenilor mai povestesc și acum despre ceața care se lasă uneori la amiază, de la Colțea în jos: norișori aducători de somn și visare.
În cronica lui Hristache Pitarul se mai poate citi doar portretul acestui personaj insolit, care a stat alături de patru principi fanarioți. Se știe că a fost ucis la Stambul, în condiții neclare, deși într-o notă dintr-un document otoman se spune că peste Bosfor a căzut ceața, iar mulți dintre martori credeau că Turnavitu fugise pe mare, învăluit în părul zânelor de amiază, care-și petrec timpul pe Marea Neagră.
