Ah, ziarele de altădată! În vremea copilăriei, ziarele de hârtie făceau masiv parte din viața mea. Lumea se abona la Scânteia, își cumpăra reviste, apoi le țineau în teancuri, fie pentru colecție, fie pentru viața de zi cu zi. Pentru că un ziar era o valoare. Cu el ștergeam geamurile, în el împachetam lucruri, ambalajele fiind rare și scumpe. Se făceau gheomotoc și se umpleau pantofii cu ele, pe post de calapod. Pantalonii de stofă se călcau cel mai bine cu un ziar deasupra, să nu prindă luciu. În fine, se mânca pe ziare, mai ales la marginea orașelor, pe trotuare ori în gară, unde vedeam mereu câte o masă la ziar, îmi aduc aminte și acum roșia tăiată cu briceagul, pe prima pagină din Scânteia ori salamul care-și lăsa grăsimea pe litera de tipar. Ziarul era în toate, de fapt, se folosea pe post de șervețele și de hârtie igienică, din el își făceau coifuri zugravii, să se protejeze în timpul muncii, în sfârșit, în sau pe ziare se usca leușteanul ori alte plantele folositoare, iar în alte situații se rupeau fâșiuțe, se răsuceau pentru moațe, bune de ondulat părul.
Ziarul făcea parte din viață, deși nu-l citea multă lume. Pe vremea adolescenței, fiind cu totul lipsită de suplețea care te ține în viață, pe cei care citeau vreun ziar îi consideram idioți.
Existau și reviste, chiar eram abonată într-un timp, între ele desigur cea mai înfiptă în viața intelectuală de-atunci era România literară. Revistele socialiste erau făcute pe categorii de papagali, câte una per gen.
Apoi a venit Revoluția și s-a inundat lumea cu ziare, încât nu știai ce să cumperi. Se dusese era abonamentelor. Nu mai alerga nimeni pe scări, să ia ziarul lăsat în cutia de poștă, ci direct la tarabe, așezate prin tot orașul, pe trotuare, în piețe, în locurile aglomerate, în special la metrou. Poștașul și-a ușurat tolba, iar ziarele au atins apogeul.
Și-apoi a murit presa, am înmormântat-o, s-au dus și plăcerile pe care ți le dădea un ziar. Treptat au fost înlocuite cu ambalaje lucioase, cu foițe fine și suluri mari. Dar mulți oameni au rămas conectați la vremea veche, pe care o putem numi a ziarelor.
În ceea ce mă privește, când mă gândesc la fila poroasă, pe care se întindea cerneala tipografiilor, mă văd într-o zi de vară, pe când ștergeam niște geamuri, cocoțată pe-o scară, așteptând cu nerăbdare să termin, ca să-mi primesc banii, pentru că bunică-mea nu reușea să mă pună la treabă decât plătindu-mi diverse sume, care în vremea copilăriei îmi deschiseseră gustul pentru afaceri și investiții.
În sfârșit, în ziua aia, urcasem scara cu gândul la cei 10 lei. Mozolisem cu o cârpă udă câteva ochiuri, de la cele treizeci de gemulețe care acopereau partea frontală a casei, și apoi venise rândul ziarului, filă uscată, bună de frecat geam cu geam. Nu priveam sticla, frecam mecanic, uitându-mă spre cer, și nici spre el, ci spre sud, spre lumina subțire, parte din mine, a bucuriilor, care vin întotdeauna din sud. Fără ea n-aș fi putut să scriu niciodată. Fără ea n-aș fi iubit, n-aș fi știut ce înseamnă euforia. Frecam ziarul cu ochii pe cer, când mi-a apărut Ferenike, demonul meu, care plutea ca întotdeauna spre sud, și mi-a făcut un semn mic, spre ziar, care se mototolise în mâna mea, ghemotoc umezit, din care literele curgeau.
Am desfăcut ziarul și am citit o bucată de frază, scrisă cu litere mici, o firimitură dintr-un anunț la mica publicitate: moartă, după ce a căzut de pe scară în timp ce spăla geamurile.
Am fost marcată, atinsă în miezul lumii mele obscure, în zonele cu frici și demențe și-am alergat la bunică-mea – renunț, i-am spus eu, gata, nu mai spăl geamuri, nu mă mai interesează cei 10 lei. N-a comentat, înțelesese probabil că era timpul să mă motiveze pe alte căi. Despre ele vă povestesc altă dată. Însă de pe acum trebuie să vă avertizez că și mai departe, Ferenike e amestecată, își bagă coada, cam în orice.
