Nu cu mult timp în urmă, dacă voiai să-ți faci o fotografie te duceai la un studio-foto. În fiecare oraș existau măcar două-trei astfel de incinte, întotdeauna micuțe, înghesuite între magazine, neapărat pe strada principală. Intrai acolo, spuneai ce vrei și te lua în primire un fotograf, mereu arogant, ca de altfel toți micii șefi ai lumii socialiste. Și când spun șefi mă refer la orice om care era stăpân peste un colț, ca de pildă un magazioner, un vânzător, un funcționar de ghișeu și multe alte persoane care te făceau să depinzi de ele, de la măturătorii claselor școlare, la croitori ori controlori de bilete, la medici, profesori și, nu mai spun, la mulții tovarăși angajați în munca de partid. Printre ei se afla și fotograful, care, desigur, fiind stăpân peste aparatul foto, devenea imediat stăpân peste imaginea și peste viitorul tău. Te-a trimis de la școală? Asta era prima întrebare. Dacă da, de ce nu ești în uniformă?
Fotograful avea grijă să-ți faci o poză ca lumea, cu matricola la vedere, cu pănglicuța regulamentară și neapărat cu o perdea neagră pe fundal, ca să iasă poza ca lumea. Nu ne facem de râs, tovărășica, ce vrei să vină peste mine de la școală și să mă pună să fac alte poze? Și chiar avea dreptate, la liceu mă lua în primire diriginta: fotograful nu te-a văzut că n-ai uniformă? Cum de ți-a făcut poza asta? Ce fel de fotograf e ăsta!? Unde ți-ai făcut-o? Și așa mai departe.
În felul ăsta se și explică de ce pozele din anii egalității obligatorii arată la fel. Fotograful te aranja, îți lua capul în mâini, îți stabilea poziția, îți spunea unde să te uiți. Nu râzi, doar zâmbești. Te uiți exact aici în punctul ăsta. În poză trebuie să stai serios, să arăți că ești de încredere, unde e degetul meu, exact aici să te uiți. Mai ales că e o poză pentru școală.
Costa 5 lei poza mică, pentru legitimații, care erau multe, de la cele de utecist, la cele de cititor la bibliotecă. Pe carnetul de note, pe legitimația sportivă, peste tot unde erai obligat să te duci, aveai nevoie de-o poză-timbru, care nu era scumpă, totuși era cât 5 cornuri socialiste, genul de croasant dens, dulce și mozolit uneori cu gem de caise.
În fine, poza de buletin avea alt statut. Acolo, chiar nu aveai de ce să te dai șmecher. Era poză-stas, cu triunghi alb într-un colț, bust frontal, cu ochii deschiși până la lăcrimare, cu cămașa încheiată frumos, până la ultimul nasture, cu părul la fir, ridicat de pe frunte. Costa 7 lei.
În fine, urmau pozele artistice, care erau de două feluri: bust sau întreg. Amândouă erau pe hârtie groasă, de calitate superioară. În funcție de mărime, puteau să coste 25, 35 de lei, iar cele mai scumpe, gen tablou, ajungeau la 65.
Bineînțeles, nici în pozele astea nu puteai s-o faci pe nebunul. Fotograful avea grijă să nu te faci de rușine: ești la fotograf, stai cum îți spune el. Lasă, domnișorica, te lua el, ca pe clienții de seamă, că e mai bine cum spun eu, doar de-aia sunt fotograf!
Prin liceu, pe la final, m-am hotărât să-mi fac o poză și m-am pregătit niște luni bune. Totul a început cu Camil Petrescu. După ce-am citit Patul lui Procust, am pus în scenă câteva pagini. A fost o activitate amplă, care a încheiat clasa a 11-a.
Pentru asta, aveam nevoie de rochie, așa că am cumpărat un material ieftin, care să arate cât de cât ca pe vremuri, și mi-am cusut eu însămi o rochie. La final am constatat că nu-mi mai rămăsese material pentru mâneci, așa că am atârnat pe umeri două mici aripioare foarte penibile și ca să mai atenuez din impresie, le-am marcat cu niște funde albe, făcute din multele mele panglici de școală. Era toaletă de gală și m-am hotărât s-o duc în eternitate, făcându-mi o poză la cel mai bun studio.
De cum am intrat, fotograful m-a luat la mișto. Culmea e că-i mai și dădeam dreptate. Ca să-mi impun totuși punctul de vedere, i-am cerut să renunțe la perdeaua neagră, fără de care nu făcea nicio poză. Discuția a fost lungă. Nu se poate cum vrei dumneata, m-a pus el la distanță, iar ca ultim argument m-a întrebat privindu-mă drept în ochi: la ce școală ești? Nu cumva ești la liceul ăsta, de lângă mine? Cum să nu? Ai venit prin primăvară fără matricolă. Te-ai dus acasă și te-ai întors după-o oră. Dacă mă gândesc bine, îmi aduc aminte și numărul. Oricum am pe undeva clișeul, ne putem uita, dacă vrei.
În cele din urmă, m-am așezat resemnată pe scăunelul de poze artistice, care urma să fie și el parte din istoria mea. Am stat cum mi-a zis fotograful, am privit în direcția indicată. Dar a făcut și el o concesie: a tras perdeaua neagră de-o parte – uite pe fundal alb, cum ai comandat mătălică!
În încăperea întunecată, începuse să plutească o umbră. În sfârșit a făcut poza, iar eu știam deja că lângă mine respira Ferenike.
Am plecat, cu o amăreală care începuse să-mi iasă prin piele și să-mi păteze rochia mea cea mai bună.
După două săptămâni m-am dus să-mi iau poza. De fapt erau două nu foarte mari, căci plătisem varianta ieftină, respectiv cat jumătate dintr-o carte poștală. Întotdeauna primeai o copie, ca s-o poți da la vreun prieten, să nu te uite. Plus filmul, bucățică de celuloid cenușiu. Totul pus în-tr-un plic alb.
Dar poza, pentru care făcusem eforturi și pentru care așteptasem mai bine de 10 zile, era mișcată, încețoșată.
Am protestat, ceea ce pentru fotograf era zero. E o poză din care nu se înțelege nimic, am zis eu, nu pot s-o accept, va trebui să-mi faci alta. Facem, sigur, îmi dai 23 de lei si facem una artistică, cu perdea neagră!
Nu, merci, l-am refuzat eu, și-am ieșit trântind ușa. Am luat poza de fum și-am urcat spre liceu. Era vară, iar umbra lui Ferenike mi se așezase pe față. Țineam încă în mână plicul, hotărâtă să-l arunc undeva, să-l fac bucățele, eventual să-i dau foc. Dar în ciuda impulsului care crescuse, în faldurile lui arogante, creștea deja povestea de mâine, știam că voi păstra poza asta, cu fața mea de fantomă care se risipește. Ce mai conta de fapt poza, când aveam o istorie?!
