Pe vremuri, pavajul cel mai frecvent era cu piatră cubică, în care îți rupeai tocurile. Străzi din măsele canine. Uneori se punea chiar piatră de râu, rotundă, lucioasă, inegal îngropată. Treptat, au început să dispară străzile astea, încât astăzi străzile pavate cu piatră au ajuns de muzeu. Dar eu am apucat și alt pavaj, mai vechi, anume pavajul de cărămidă.
Roșii, arse ca lumea, adeseori dintre cele recuperate după demolări, cărămizile se foloseau pentru pavarea aleile, a trotuarelor, uneori chiar și a încăperilor. Mai ales bucătăriile și incintele anexe din gospodării erau pardosise cu cărămidă. Se făceau pervazuri, dar și bănci pentru curte, se foloseau pentru pavarea intrărilor.
Cărămizile erau folosite și ca borduri, fie ca atare, fie sparte în două și așezate cu colțul în sus, încât ca să formeze un fel de zig-zag. Erau puse în jurul copacilor, ca să marcheze straturile de flori, la intrarea în incinte.
Bineînțeles, nu erau lăsate așa, natur, ci vopsite, respectiv date cu var alb, cel mai adesea, sau cu var colorat, în special în verde, albastru. Periodic era înnoită vopseaua, până când cărămizile se toceau și se afundau atât de mult, încât cu greu îți dădeai seama că acolo fusese o alee de cărămizi.
Pe o astfel de alee mă plimbam într-o vară toridă, cândva, pe când și verile erau altfel, mai copleșitoare, cu soarele filtrat de petale de crin. Era cald, dar simțeam răsuflarea zeului verii, nu te ardea, nu tăia în carne, cum e acum. În sfârșit, mă plimbam toropită de o căldură aducătoare de vise, pe aleea proaspăt vopsită, care așa, albă, mi se părea că duce în Paradis, când în fața mea au apărut niște urme, tălpi mici, de pantofiori ori de papuci, cenușii, ca o ceață de vară.
În primul moment am tresărit, dar am continuat să merg mai departe, încercând să ignor evenimentul la care eram martoră. Știam că e rupt din lumea eterică, a viselor mele. Tălpi mici, pași de ființă plăpândă înaintau pe alee, iar eu îi căutam cu privirea, temându-mă c-au să dispară, înainte de a ști ai cui sunt. Dar când am ajuns pe la gutui, am văzut-o.
Era aproape amiază, iar gutuiul, un pom vechi, paznic al fântânii și al altor acareturi din jur, încremenise, frunzele lui păreau pudrate cu praf de arsenic. Iar în umbra gutuiului se înfiripase o siluetă. Era Ferenike, ființă debilă, demonul meu vechi.
Și cum stătea nemișcată, aproape de trunchiul albit al gutuiului, m-am oprit, așteptându-mă să-mi spună ceva.
A ridicat un picior și-a bătut de câteva ori în cărămida vopsită. Atât și s-a topit, exact ca un efect la finalul unei secvențe de film.
Atunci mi se părea evident că în locul ăla se află ceva, poate o comoară, un mesaj important .
Așa că am adus târnăcopul și-am desfăcut cărămizile. Pământul a răsuflat ușurat, Zile multe am făcut săpături, molipsind și pe alții, dar căutările mele au fost în zadar. Și de data asta Ferenike mă păcălise, cum făcea ea. Aleea n-a mai fost reparată curând.
Apoi au apărut dalele de ciment, lumea a mers mai departe.
Și totuși, din întâmplarea asta, m-am ales cu un loc în istorie. E adevărat, nu chiar în istoria studiată în școli, ci în scriptele nevăzute, ale micilor întâmplări. Cine le va răsfoi vreodată, mă găsește într-o notă, scrisă de mână, cu literă mică, unde sunt pomenită ca demolator al aleii de cărămizi. Cu mine se termină istoria lor, de la mine începe asfaltul.
